FOTO. Cum am cucerit și cum m-a cucerit Grecia

Întâia coborâre, Paralia Katerini

Primul contact cu Grecia l-am avut în 2005. Și nu oricum, ci în luna de miere. Nașii de cununie au onorat masa și cu un sejur în Grecia. Unde altundeva, decât în celebra încă de atunci Paralia Katerini. Drept să vă spun, costul sejurului mi se părea mult prea mic pentru a nu bănui o țeapă.

În fine, ne duce socrul cu minunata sa Dacia 1300 la Caransebeș, de unde, la pachet cu nașii, așteptăm autocarul ce ne va duce în țara și mările zeilor. În autocar, ca în autocar. Arome de cârnați, de ceapă și de cele omenești. Dar tineri și entuziaști, am preferat să ne bucurăm de prima trecere a Dunării cu bacul. Pe bac erau și vreo două tiruri inscripționate cu Walter, prilej pentru nașa de a le explica însoțitorilor de traversare: soțul meu, Walter, este un modest. Nu abuzează de banii firmei, preferă să se comporte ca angajații săi!

Ajungem pe malul bulgăresc și din nou în autocar. Trecem vama și suntem în Grecia. Prima dată când am înțeles de ce soarele și marea sunt inseparabile. Parcă luate separat, sunt ceva peste senzațiile obișnuite, dar împreună te duc cu mintea la seninătatea și purpura Olimpului. Nu mă satur de a mă uita pe geamul autocarului. M-au frapat pancartele pe care scria că autostrăzile sunt realizate prin fonduri europene. Pe margini, hale industriale, ca mărgelele. Albastre, cum aveam să aflu mai apoi că aproape tot ce este culoare în Grecia este albastru. Îmi vine în gând o asociere, dar n-o spun cu voce tare, că mi se părea puțin deplasată: așa cum la Tîrnova totul este vopsit în verde!

Ajungem în stațiune și apoi ne preluăm camerele. Acelea cu gresie pe jos, cu aragaz, veselă, mop și baie, plus balcon. Un vis ni se părea atunci. Și m-am liniștit, nu era țeapă. Plaja aproape, apă ca în acvariu, prețuri mici la orice, de la mâncare la suveniruri. Greci amabili, mereu cu zâmbetul pe buze, mai puțin la orele prânzului, când dispăreau. Aveam să aflu că mergeau la prânz și la siestă.

Portul și plaja pustie

La Paralia a fost și primul port pe care l-am văzut. Ne plimbam dimineața pe plajă și căutam locuri pustii. Primul bastion înspre pustietate era portul. Cu mici ambarcațiuni de pescari ce plecau dimineața pe mare și se întorceau pe la prânz cu recolta mării. A fost prima dată în viața mea când am dobândit un melc de ăla de mare imens, cum mai văzusem doar la Teleenciclopedia. M-a costat vreo doi euro, bașca putoarea ce-am făcut-o în hotel când l-am pus la fiert pentru a păstra doar cochilia. Acum, pentru a fi sincer, pe lângă monstru am mai pus și ceva putregaiuri culese de pe lângă vasele ancorate în port. Și s-a făcut o duhoare în hotel, de am fugit degrabă lăsând ușile deschise la terasă și la intrare, pentru a nu fi martori la acuzele oaspeților, dar și ale gazdelor. Din fericire, nimeni nu s-a plâns, cel puțin oficial, așa că am rămas cu niște suveniruri handmade de toată frumusețea.

După ce treceam de port venea splendoarea plajei. Pustietate cât vezi cu ochii, dacă făceai abstracție de portul ce rămânea la vreo sută de metri în spate. Nisipul cel mai fin, alb și netulburat de vreo iarbă. Apa mării – lină, limpede și plină de vietăți marine. Liniște, zgomotul molcom al valurilor ce se spărgeau de țărm și o mică insulă de pustietate. Plus o sepie ce și-a vărsat cerneala când intram în apă, provocându-mi o sperietură grozavă, victimă a documentarelor tv fiind. Întinși pe spate, pradă nisipului, în stânga se vedea portul, în față marea, în dreapta Olimpul. Zeus, impasibil, se ascundea printre fustele zeițelor. În zare, la doi, trei kilometri, următoarea stațiune, Olympic Beach.

După ani, poate vreo cinci, șase, întorcându-ne din Grecia, am poposit o după-amiază la Katerini, pentru a ne aduce aminte de luna de miere. Se draga la aproximativ 50 de metri de plajă, erau zeci de oameni pe metrul pătrat, iar portul era aidoma unui chioșc de șaorma între clădirile ce deja uneau Katerini cu Olympic Beach.

Kosta

Au urmat ani în care cu mici pauze am fost în Grecia. Când copilul cel mic avea doar un an și ceva zile, i-am pus pampersul și am plecat, de data asta cu autoturismul, înspre Levadia, undeva în sudul Greciei. Nu vă spun că GPS-ul era setat pe drumuri lăturalnice și ne-a băgat prin toate cărările munților, dușman parcă fiind cu autostrăzile. Cu două chestii am rămas după nebunia tehnicii. Ne-a dus mașinăria la Oracolul din Delfi și i-a dat prilejul soției de a decreta că de aia au inventat grecii filozofia: cu munții și cu sărăcia asta, ce crezi că puteau face? Stăteau la un uzo în fața casei, mai o brânză de capră, o măslină și băteau câmpii. Pardon, filozofau. Ne redresăm din rătăcire și ajungem la destinație.

Peste alți ani, cu copilul deja destul de mare încât să ceară opriri în toate benzinăriile, mergem într-un loc necunoscut, ales de soție pe bază că seamănă cu Băile Herculane. Ape termale adică. Și da, pe insula Evia curge apă termală de pe stâncile ce ies din mare și chiar din mare iese apă termală. Aici l-am cunoscut pe Kosta. Ne-am împrietenit pe loc. Antreprenor ce știe cum să se poarte cu clienții și cum să și-i fidelizeze. Cu românii are un ceva aparte. A făcut vreo patru ani de arhitectură la Cluj, dar s-a lăsat. Când l-am întrebat de ce, a început să râdă. Când l-am întrebat ce a spus tatăl său despre renunțare, a râs și mai tare și mi-a spus: a fost nebun! Kosta, profil de grec, o gazdă nemaipomenită, nici agresiv, nici delăsător, se joacă cu plăcerile tale, știe să te dezmorțească într-o după amiază fierbinte și categoric te obligă să iubești Grecia. Dar până la Grecia este Evia și, mai ales, Loutra Edipsous. Ela Kosta!

• Tweet
• Pin It