De la badantă în Italia, la munca în turismul de lux din Austria

În ultimii aproape 20 de ani, Claudia Bișog, mai mult a lipsit de acasă, decât a fost înconjurată de cei dragi, în România.

A ales să parcurgă un drum greu, sinuos, departe de familie, printre străini. S-a dus să câștige mai mulți bani care să o scoată din lipsurile resimțite, pe când lucra în comerț, la un magazin. Era aceeași vreme în care multe românce s-au sacrificat pentru familiile lor, atunci când bărbații au rămas fără locuri de muncă, pentru că fabricile și minele s-au închis.

Claudia Bișog este conștientă că efortul a fost foarte mare, după cum astăzi regretă și prețul plătit: a lipsit de lângă cei dragi în momente foarte importante, de cumpănă chiar. „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu aș mai face asta, cu siguranță. Nici nu recomand nimănui să-și lase familia. Nu e drept ca unul dintre parteneri să se sacrifice și să plece în lumea largă, pentru banii care pot să asigure un trai mai bun. Însingurarea, tristețea, lipsa de lângă copiii care duc dorul mamei, sau al tatălui, sunt cele mai grele pietre de moară care ucid încet sufletul.”

Cu toate că pare mai mult o constituție firavă, de fapt ascunde o forță fizică de invidiat. Acesta a și fost atuul pe care s-a bazat întotdeauna, care a ajutat-o să-și îndeplinească ambițiile.

 „Primul meu loc de muncă în străinătate a fost în anul 2006 la castraveți, în Germania, unde a fost foarte, foarte greu! Condițiile de muncă erau cumplite. Am lucrat la 40 de grade Celsius, în plin câmp, așezată pe burtă pe un dispozitiv al tractorului, dispus sub formă de aripi. Lucram precum sclavii.

Erau multe nedreptăți și abuzuri, dar cum nimeni nu știa să vorbească germana, nu am ripostat. Am rezistat doar două luni. Când am ajuns acasă, ai mei s-au speriat, eram umflată toată, mâinile, capul, corpul, nu mai puteam să mă mișc.

Apoi, am fost o perioadă la căpșuni în Italia. Cei de la fermă, din prima zi mi-au spus că nu voi rezista. Și totuși, ambițiile mele erau foarte mari. Voiam cu tot dinadinsul să câștig bani fiindcă acasă salariile erau mici și nu ne ajungea să facem mai nimic. Voiam să renovăm apartamentul din Petrila, unde locuim, să mai îmbunătățim pe ici, pe acolo. Eram mult mai tânără, cu nevoi mai mari și dorințe până la cer.”

După etapa muncilor în agricultură a urmat jobul care a scos din sărăcie numeroase familii din România, îngrijirea vârstnicilor la domiciliu. Spune că a ales un regim de muncă mult mai flexibil, cu perioade care alternau, de maxim două luni în Italia și una sau două luni în România. În general a avut noroc de familii bune, care au apreciat-o. A lucrat pentru apropiați de-ai fostului premier Berlusconi, dar și pentru familii mai modeste. Unsprezece ani a fost badantă (îngrijitoare) pentru cei care aveau nevoie de ajutor. A apreciat cu bucurie numeroasele dovezi de prețuire primite din partea aparținătorilor, care îi adresau scrisori de mulțumire. La un moment dat, cazul ei, a apărut și în presa locală italiană.

„Am avut bătrâni cu afectări neurologice, cu demență, dar și tineri cu dizabilități. Nu e ușor deloc, trebuie să fii bine mobilat mental, stăpân pe situație și cu putere de decizie. Altfel, treburile casei, diagnosticele grave și manifestările bolnavului te copleșesc. Sunt multe situații anapoda. Nu ești în casa ta, trebuie să ai mare grijă ce faci, pe unde umbli, cu ce umbli, să nu spargi, să nu strici ceva. Nu oricine rezistă presiunii! Îmi amintesc că o dată am fost determinată să mă revolt, să fac greva foamei, pentru că familia unui bolnav de care aveam grijă, mă lăsa fără mâncare. Altă dată, am trecut peste un eveniment neplăcut creat de o ușă care s-a blocat. Când am revenit de la cumpărături, a trebuit să chem pompierii pentru că nu am putut intra, iar bătrâna aflată singură în casă, s-a speriat. Sigur că familia m-a certat, iar mie nu mi-a fost totuna, am crezut că mă dau afară. Pe de altă parte, am avut și experiențe frumoase.  O familie mi-a mulțumit într-o scrisoare trimisă după ceva timp, pentru felul în care am avut grijă de mama lor până s-a stins. Apoi, aparținătorii unui moș unde eram badantă, ne-au dus în vacanță în regiunea Trentino, din Italia, la un castel. Foarte multe lucruri interesante am văzut, minunate locuri am vizitat…”  

Alt mediu, altă țară, altă viață

Pentru Claudia Bișog, marea schimbare s-a produs în urmă cu cinci ani. A acceptat propunerea unei cunoștințe de a intra în branșa îngrijirii la domiciliu, în regim de 24 de ore, din Austria. Între timp absolvise la Deva și cursul de infirmiere, chiar dacă avea specializarea de asistent social. Limba germană a fost marea necunoscută peste care a trecut destul de ușor. Însă destinul avea alte planuri, iar pandemia îi schimba și mediul și locul de muncă. Printr-un favorabil concurs de împrejurări, a ajuns în contact cu partea administrativă a unui hotel – resort de ski, din Alpii tirolezi. I s-a propus un altfel de job.

„Să fii cameristă la un hotel de patru stele, în inima munților, aproape de granița cu Elveția, unde vin turiști din toată lumea, nu-i de ici, de acolo. Mie îmi place foarte mult ceea ce fac. Obligația mea, alături de echipă, este să asigur curățenia, la standarde ridicate. Ca în orice hotel, ne ocupăm de igiena din spațiile comune, restaurant și camerele unde sunt cazați turiștii. La fel de importante sunt și zonele de recreere: saună, piscină, cabina cu raze infraroșii, sala de sport, demisolul unde se păstrează skiurile. În plus, simt că mai am un avantaj: sunt o fire foarte sociabilă, intru în contact cu toată lumea și îmi găsesc ușor motiv de dialog cu oricine.”

Privind înapoi, cea mai mare satisfacție a mea este că pe unde am trecut, în Italia, la îngrijire sau aici la hotel, în Austria, am lăsat o urmă, au rămas oameni pe care i-am făcut să se simtă bine, le-am adus bucurie prin munca mea, mi-au zâmbit fericiți și  mi-au mulțumit. Pe un bătrânel agitat l-am liniștit după ce i-am pus Beethoven în căști. Unei femei i-am asigurat masajul de recuperare după operația de fractură de femur, ceea ce nu era o obligație. Iar colaboratorii unei agenții de plasare a forței de muncă, au spus că prin ceea ce am făcut, au ajuns la concluzia că nu toți românii sunt la fel. Și aici, la hotel, sunt multe dovezile de apreciere prin mesajele de mulțumire scrise pe câte-un petec de hârtie, pe șervețele, alături de câțiva bănuți lăsați pentru mine.”

Care a fost mai grea, munca în îngrijire sau cameristă la hotel?

„Italia este locul cel mai apropiat de sufletul meu. Am petrecut 11 ani  lucrând în îngrijire, în comunități din zona Veronei. M-am îndrăgostit de locuri și de felul de a fi al italienilor. Sigur că e mult mai greu să fii la dispoziție 24 de ore din 24, să lucrezi cu emoția, să fii mereu empatic și să preiei (inevitabil) din povara sufletească a pacienților. La hotel, la curățenie, am găsit jobul ideal. Lucrez opt ore, după care pot să-mi petrec timpul după cum doresc. În plus, se asigură cazare și masă. Activitatea este susținută de către o echipă internațională. Sunt singura româncă între croați, sârbi, maghiari, polonezi, turci. Și-apoi, am învățat o nouă limbă, m-am adaptat unei alte culturi. Cu alte cuvinte, sunt mândră că și la vârsta asta, am luat din nou, viața de la început!”

• Tweet
• Pin It