Cineva, cândva s-a adresat compatrioților săi printr-o frază devenită celebră în timp: „Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă ce poți face tu pentru ea”. Să nu vă grăbiți spunând că vorbele i-au aparținut președintelui american John Kennedy, că vă înșelați. După unii, Kennedy doar l-a plagiat pe Khalil Gibran, poet și filosof libanez. În fine, e mai puțin important cine a spus asta și ce poți face tu pentru țară sau ce poate face țara pentru tine. Și știți de ce? Pentru că în cazul nostru, al românilor, nu se potrivesc vorbele astea.
De bine, de rău, tu ca individ te străduiești să te ridici la nivelul bunului-simț, să o povestești de bine la oameni străini, să nu o hulești, să nu-ți bați joc de istoria ei și, mai ales, să ai grijă de ea. La nevoie, s-o aperi chiar cu prețul vieții, să nu o închiriezi și cu atât mai mult, să nu o vinzi la târg ca pe un obiect ce-ți prisosește în casă. O ții în suflet, te mândrești cu ea, îi dai bună dimineața și îi urezi noapte bună, deși ea nu doarme niciodată pentru că, așa cum te-au învățat la școală, în clasele primare, te veghează în permanență, ca o mamă bună și iubitoare.
Însă uneori, pe bună dreptate, te întrebi nu ce ar trebui să facă țara pentru tine (în viitor, de exemplu), ci ceea ce face în momentul prezent. Stai, te întrebi și aștepți răspuns: au crescut prețurile la benzină, ulei, motorină. Tu, țara mea, plină de politicieni cu capul cât banița și ceafa de bulgar, ce ai făcut pentru mine, ca eu să nu-mi rup hainele la cozile din PECO, malluri și supermarketuri? Că sincer până acum nu am observat o scădere a prețului la motorină, benzină, ulei și făină, așa cum mi-ai dat de înțeles. Ce ai făcut pentru mine, ca să mă simt protejat în astfel de momente? Cum? M-ai îndemnat la calm și să nu mă panichez că ai tu grijă de mine? O, ce frumos din partea ta cu vorbe de astea care merg direct la inimă.
Sau la ce te-ai gândit tu, tu, țara mea cântată de poeți, de doinitori, de suflători în torogoate, de păsărele mii, atunci când ai blocat conturile uzinei noastre din Reșița, pe considerent de război? A, că nu-i dracul atât de negru, că mai avem fiecare canta cu carne și cârnați în untură, un leu pus de-o parte pentru zile negre? Acum înțeleg de ce m-ai îndemnat la calm, la cumpătare…
Te mai întreb ceva pe tine, țara mea de glorii, țara mea de dor, cum ne place nouă românilor să spunem recitând din Eminescu, ce ai făcut pentru mine ca să mă întorci din vama Nădlac înainte de a pleca definitiv de acilea? De acilea unde m-am născut și unde m-am jucat cu puțulica în țărână de-a doctorul, de-a mama și tata? Aud? A, nu înțelesesem, m-ai sfătuit să am răbdare, să rămân că lucrurile se vor schimba, că într-o zi vom trăi ca belferii. Ce drăguț din partea ta. Mă înduioșează până la lacrimi vorbele tale. Îmi permiți să te întreb: de unde le scoți? Că de 32 de ani le tot aud și… degeaba.
Păi vezi, măi țara mea, „tânără mireasă, mamă cu amor”, de ce nu ni se potrivesc nouă vorbele alea spuse de nu știu cine? De aia!