Cum e cu Paștele?

E clar că situațiile cu dileme (filologice) devin interesante atunci când uzul și norma, tradiția și modernitatea se iau la întrecere, iar o simplă întrebare ia proporțiile unei reale dezbateri. De obicei între profani. Se pune astfel problema, în prag de sărbătoare, nu ce anume zicem, ci cum zicem, iar formularea unor doriri de bine se lovește de obsesia pentru forma perfectă. Paște fericit! sau Paști fericit!? Vine Paștele! sau Vin Paștii!? Să fie, oare, Vin Paștile? Sfintele Paști? vs Sfintele Paște? Și, de aici, la paștele cailor sau la paștile cailor? Cu majusculă sau cu minusculă? În afara oricăror obiecții științifice sau explicații lingvistice se situează reacții de tipul: Ba să paști tu… fericit!; Să paști tu, eu nu pasc! etc. E clar că, notează Rodica Zafiu în „Dilema veche”, „pentru unii e subiect de ironie calamburul involuntar (în care Paşte e reinterpretat [subl. n.] ca imperativ al verbului omonim).”

Dacă obiecția tipic filologică „privește chiar tratarea în urare a substantivului Paşte ca masculin singular, în vreme ce la origine acesta era un feminin plural” (Rodica Zafiu, Cuvinte nepotrivite: Paști și Paște, pe https://dilemaveche.ro), obiecția creștinească capătă embleme mai dure: „o gravă eroare de exprimare în pronunțarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al creștinismului: Sfintele Paști, sau Învierea Domnului, sub forma peiorativă și stranie [subl. n.] de «Paște»” (www.crestinortodox.ro). Dacă într-un spațiu familiar, omonimia amuzantă naște doar niște reacții simpatice, în spațiul bisericesc lucrurile sunt de neinterpretat.

Oricum, pentru cei care se ţin de şotii: singura formă de imperativ, pers. a II-a singular, este Paști!, nu *Paște!, după modelul: Mergi (înainte)!; Treci (la colț)!; Plângi (dacă îți vine)! (vs Nu paște!; Nu merge!; Nu trece! – forma de imperativ negativ).

Spațiul filologic rămâne deschis și permisiv, DOOM2 oferindu-ne singularul Páște (sărbătoare) s. propriu m., cu forma de plural Paști, atenționându-ne însă asupra sintagmei: Sfintele Paști (pl. f.), schimbarea genului fiind vizibilă prin forma adjectivului – sfinte, nu *sfinți. Ușoară bizarerie fonetică, pluralul indicat de dicționar pare să-și găsească totuși materializare: „Paştii șoptesc firelor de iarbă/ să crească” (vers dintr-o poezie a lui Mihai Gavrilescu: http://mihaigavrilescu.ro.); „Noroc cu Paștii, că am devenit «mai buni».” (https://jurnalulbucurestiului.ro).

Fără să insist asupra frecvenței variantei oficiale, rămân la simplitate, la claritate, la varietate și la filologie: Paște fericit!/Paști fericite!, explicând că avem de-a face cu un substantiv care circulă în două variante, ambele acceptate de norma lingvistică, strictețea caracterizând doar acordul adjectivului cu substantivul – fericit vs fericite.

Odată ce acceptăm existența unui singular Paște – și depășind asocierea cu verbul a paște (omonimia nefiind vreo descoperire recentă), nu e greu de stabilit conținutul expresiilor; spunem, așadar, la Paștele cailor (DOOM2), din an în Paște/joi în Paște/Paște-n Crăciun (www.dexonline.ro, sursa: Argou). DOOM2 nu confirmă corectitudinea ultimei expresii (cu variantele sale), iar DEX ’98 insistă asupra variantei cu plural – din an în Paști; cu toate acestea, pledez pentru simetrie și generalizare, aceasta, dacă nu cumva, susținem tradiția și argumentul bisericesc. Totuși, să nu uităm că, deși se situează în interiorul limbii literare, stilul religios are „o solemnitate stilistică specifică, un fond lexical și un fond de modele sintactice care se sustrag evoluției limbii.” (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică: 166). Așadar, faptul că avem variante recomandate și acceptate de limba română literară nu contravine ideii de adecvare situațională a discursului.

Un lucru e cert însă: uzul nu și-a pus în niciun fel amprenta asupra formei Rusaliilor, femininul rusalie fiind actualizat cu un alt sens [vezi www.dexonline.ro, sursa: Ortografic (2002)].

În concluzie, oricum o zici, zi-o bine şi cu argument!