Cu emoție, despre Revoluție! Mărturii din linia întâi

Cu cât ne îndepărtăm de momentul Decembrie 1989, cu atât se așterne strat și mai gros de colb peste amintiri…Multă cerneală a curs și multe adevăruri s-au rostit în ultimii 32 de ani de la evenimentul care a reprezentat răspântie de drumuri pentru societatea românească.

Încă mai sunt printre noi anonimi, protagoniști ai unor întâmplări neștiute dar trăite pe de-a întregul, cu fiecare fibră a trupului sau cu fiecare batere a inimii.

De curând ne-a fost împărtășită o poveste nerostită încă în spațiul public, dar impresionantă prin tragismul ei, prin ceea ce ne-a spus o mamă care și-a crezut fiul mort. Doamna profesoară octogenară Icoana Budescu din Dalboșeț, primise un telefon în seara zilei de 16 decembrie prin care era anunțată că fiul său a dispărut. Doar scenarii sumbre îi jucau în minte. Cu mare greutate și sufletul înghețat de spaimă, împreună cu soțul său, a ajuns la Timișoara, un oraș răvășit care arăta ca după război. Numeroși soldați înarmați cu puști și baionete, vitrine sparte, mobilier pe stradă. În teroarea zilelor sub gloanțe și a protestelor de stradă, între 16 și 20 decembrie, patru zile și-au căutat fiul pe unde se gândeau că ar putea fi: la miliție, la spitale sau la morgă. Incertitudinea, veștile false, zvonurile cum că peste 60 de mii de timișoreni au fost uciși, i-au îmbătrânit pe cei doi părinți în patru zile cât în zece ani.

Tânărul inginer Dinicu Budescu lucra la Centrul de Calcul, avea 29 de ani pe atunci și a fost luat fără nici un motiv de pe stradă, înghesuit într-o dubă, dus la sediul Miliției, arestat și transportat la închisoarea Popa Șapcă. Era clar că nu avea cum și cu cine să comunice. Cu o seară înainte se afla și el ca atâția alți timișoreni, afară, să se convingă că ceea ce se spunea la Europa Liberă este adevărat, că tab-urile au ieșit pe străzile orașului. Era împreună cu un coleg de serviciu când s-a refugiat după niște țevi de termoficare în zona viaductului din Calea Aradului. Cei doi au fost săltați de soldați grăniceri. Spune că nu aveau unde să fugă, sau să se ascundă mai bine pentru că din toate părțile erau înconjurați de efective militare. Intrarea în sediul Miliției a fost cea mai dureroasă, fiindcă fizic a simțit greutatea loviturilor primite, rămânând-i urme vinete pe picioare, câteva săptămâni bune. A fost dus la grămadă cu mulți alții la Popa Șapcă, închis într-un dormitor comun cu 60 de paturi. Îi sunt prezente și cât se poate de vii amintirile și acum. Nu uită nici mirosul închis ori sunetele gratiilor sau gustul marmeladei tăiate cu cuțitul primită la micul dejun și nici cel al „turtoiului” de la masa de prânz. Doar tensiunile care au escaladat au făcut ca numeroși protestatari să înconjure închisoarea, ducând la eliberarea celor din interior în noaptea zilei de 20 decembrie 1989.

Întâlnirea cu părinții a fost emoționantă, Dinicu Budescu spunând că și-a observat tatăl nefiresc de albit din cauza emoțiilor. Restul a devenit poveste și dacă o bună perioadă era mândru că a participat la Revoluție într-un mod activ (fără să primească niciun fel de recompense pentru asta) în prezent nu mai dorește să-și amintească acest episod care i-a întunecat viața. Spune că în ziua de azi îl încearcă un soi de rușine, că totul a fost dus în derizoriu și că generația tânără nu poate aprecia ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 32 de ani.

Cât despre mama sa, doamna profesoară Icoana Budescu, mărturisește că în fiecare an în această perioadă retrăiește emoția de atunci, din zilele de foc ale Revoluției, când doar Dumnezeu era singurul sprijin și singura călăuză! Spune că are stări nefiresc de tensionate, cu sentimente de teamă și de nesiguranță. Se gândește mereu cât de aproape i-a fost familia de tragedie și cât de neînsemnate par gesturile acestea acum.

• Tweet
• Pin It