Cu emoție, despre Revoluție – mărturii ale urmașilor

De 32 de ani, în fiecare decembrie, Revoluția din 1989 revine în preocupările societății românești, în gândurile celor care au fost implicați direct, a celor care au avut de suferit de pe urma acestui eveniment cu profunde implicații și care a dus la pierderea atâtor vieți nevinovate.

Deși au trecut atâția ani de când în România se vărsa sânge pentru libertate, și pentru ieșirea din comunism, vinovații nu au fost încă pedepsiți. Suntem tributari ai acelorași bâlbâieli ale justiției, ale tergiversărilor nejustificate.

Mărturia vieților omenești pierdute la Reșița este marcată la intrarea în clădirea Primăriei unde acestea se află inscripționate pe o placă comemorativă. Fiecare nume a reprezentat „Universul” pentru cineva. Fiecare om, tânăr sau adult, femeie sau bărbat, a fost scânteie în marea aceasta, numită viață…
Am căutat să aflăm gânduri ale unora dintre semenii noștri, copii atunci dar ajunși deja oameni în toată firea, pentru care în Decembrie 1989, timpul parcă s-a oprit în loc. Cum au trecut anii de după..?

„Foarte greu, nu vă dați seama prin ce trebuie să trecem noi ca urmași, în această societate, după 32 ani în care ei,  cei care ne-au omorât părinții, copiii, tot ei au ajuns la conducerea acestei țări. Pentru că cei care au venit la putere în 1989 sunt din eșaloanele doi  sau trei, niște bolșevici care au venit și au luat puterea din nou. Au luat-o de la oamenii care au făcut Revoluția. De fiecare dată ne întâlnim, comemorăm morții, este o chestie parcă zici că sărbătorim Crăciunul. Nu! Sunt niște oameni care au murit pentru o Revoluție, pentru o cauză. Uitați-vă ce se întâmplă după atâți ani…” a mărturisit un reșițean.

Pentru o tânără profesoară, viața a decurs altfel însă emoția fiecărui decembrie, persistă:

„Aveam aproape șase ani când tatăl meu a fost răpus de un glonț. Ieșea de la muncă împreună cu un coleg și amândoi au fost secerați, pe trotuar, în imediata apropiere a clădirii în care lucrau. Amintirile mele sunt extrem de îndepărtate și vagi, fiindcă mama a avut grijă să nu mă facă părtașă la atât de multă suferință. Nu doar pe mine m-a scutit ci și pe sora mea. De fapt ea era mult prea mică având doar câteva luni la vremea întâmplării. Nu am crescut ca și alți copii care au avut de suferit de pe urma Revoluției, cu această tară: cu sufletul franjuri, hrănindu-ne cu asta în familie și alimentând cultul pentru eroul nostru imaginar. Mama e de fapt eroină pentru mine. Ea este cea care trebuie pusă pe soclu fiindcă ne-a protejat și a luat cea mai bună decizie la momentul potrivit. Nu doar pentru ea ci și pentru noi două, fetele ei. Mama s-a recăsătorit după un an, iar bărbatul care a intrat în viața noastră a fost adevăratul tată, ființa reală pentru mine, cel care mă ducea și mă lua de la școală, care mi-a insuflat dragostea pentru muzică, m-a sprijinit în momentele mai dificile. Lui îi datorăm echilibrul pentru că a știut să fie bun și atașat, ne-a crescut frumos și a fost tată pentru trei!”

Copil al Revoluției, tânăra care a  fost de acord să împărtășească din gândurile ei, spune că, de foarte multă vreme, a refuzat să mai ia parte la comemorările publice cu depuneri de coroane la troița din centrul orașului. „Nu pot explica nimănui ceea ce simt eu, trăirile mele și cât de multă nevoie am de decență! Nu vreau să mai dau ochii cu ipocriți care rostesc fraze sforăitoare, una spun în piață și alta fac în sală, oameni care merg la masa de după comemorare ca la o sărbătoare unde se bea, se mănâncă și se vorbește cu voce tare. Eu prefer sa merg la cimitir sa-l omagiez pe cel datorită căruia exist pe pământ, dar de care nu îmi amintesc și pe care nu l-am cunoscut! Altfel, sărbătoresc viața și pe mama, eroina mea de la Revoluție, dinspre care nu a ajuns la mine nicio lacrimă și nici tristețea firească a pierderii soțului”.

• Tweet
• Pin It