CRONICĂ DE CARTE. Întrebarea bate răspunsul

A patra carte de poezie a lui N. D. Vlădulescu, „Cuvinte oarecare, poeme de iubire oarbă”, Editura Semne, 2013, lansată recent, stă sub semnul maturităţii. Al maturităţii sau al rostirii definitive. Toate poemele din carte se găsesc într-o întâmplare. Provocată sau de substanţă poetică, adunată, rostuită în sine, până când preaplinul poetic a izbucnit firesc. Un pom poetic, Shalom, Semnalul dimineţii de mâine, Nu mai cerceta, Omul cu cap de cerb, Ştiu ce-a fost, ştiu ce era, O ultimă şansă, Am cod galben la gânduri, General de duzină, Epoleţi lipiţi cu făină reprezintă tot atâta material pe care lucrează Vlădulescu. Sunt întâmplări care determină poezia. Întrebări, răspunsuri, prea puţină dragoste, surprinzător, dar e prea puţină dragoste, pe Vlădulescu pare că-l interesează mai mult răspunsul la întrebările sale. Nu este propriu-zis un liric, mai degrabă avem de-a face cu un prozodic. Aici se mişcă uşor, declanşează iubiri neclare, cărări şi drumuri, inorogi. Este mai degrabă un visător, care îşi risipeşte poetica într-o plastică de reflex. Când Vlădulescu este pictor, devine poet, când este poet se risipeşte într-o cromatică densă, producându-ne, evident, confuzie. Sărutul devine jurământ, spune, într-o incantaţie specifică, regăsită mai vizibil în primele sale cărţi. Ca un strigăt în deşert pare efortul său, un cântec în pustiu. El se răsuceşte în vis, ca într-un somn comandat, într-o după-amiază inutilă. Gândurile sale sunt reale. Cartea nu şi-o împarte pe capitole, este ca o scurgere lungă. Nimeni nu vrea să mă vadă murind deschide un alt registru, aşa curg poemele, dintr-unul într-altul, citirea următorului devenind obligatorie. Vlădulescu nu te îndeamnă să citeşti, el te obligă. Tehnica e simplă. Vrei să afli o nouă întrebare, citeşte mai departe. Poemele sunt lungi, pentru că întrebările sunt lungi. Totul e un mare circ tragic, în care fiecare din noi îşi joacă rolul. De ieri, raiul meu a început să ardă. Vlădulescu nu mai trebuie să demonstreze nimic. El trebuie să spună.

Vlădulescu este omul deplin în locurile în care se eliberează de retorică. Ion Cocora

• Tweet
• Pin It