Criza României, o criză sistemică

Dacă îmi permiteţi să fiu un strop de filozof, mi-aş permite să scriu ceva despre problema societăţii noastre, din punct de vedere al sistemelor. Aşadar. Un sistem, cred eu, este un mecanism pervers ce pune laolaltă, în mâinile „aleşilor”, aproape toate datele psihologice şi comportamentale ale „alegătorilor”, inclusiv nevoile lor necesare existenţei. Şi de aici, îi învârt cum vreau eu, sistemul. Sistemul lor, să ne înţelegem! Vrem, nu vrem, Biblia şi Coranul sunt nişte constituţii sistemice. Ambele vin şi ne transmit coduri de morală şi conduită ce exclud din start codurile moderne ale justiţiei, nu prin nerecunoaştere, ci prin irelevanţă, deoarece deja totul a fost spus la modul perfect . Dar noi, „oamenii”, am început să ne dăm deştepţi, să progresăm şi să inventăm sisteme de ce pentru altceva, decât pentru asuprirea celor slabi. În vremurile din urmă, nu te mai face nimeni sclav, nu te mai jigneşte nimeni cu apelativul „sărăntocule”. Nu, totul face acum parte din sistem. Unde, dacă nu eşti „competitiv”, sfârşeşti în tomberoanele salubrităţii. Acestea ar fi ca nişte generalităţi ce pregătesc rândurile despre anomalia sistemică din România. Încep cu sănătatea. Unde, pe de o parte cotizezi o viaţă, dar în spital plăteşti şi scoaterea pampersului de sub tine celui ce este plătit de stat, de tine?, să facă treaba asta. În sistem intră tineri absolvenţi de medicină ce şi-au luat examenele fie pe bani, fie pe sex, să mă ierte domnişoarele, fie pe căşti racordate la telefoane mobile. Le cer mii de scuze celor ce n-au făcut parte din aceste categorii. Nu aprofundez în ştiinţe juridice şi în universităţile ce pregătesc profesori. O spun cu mâna pe suflet, cam acelaşi lucru şi, din nou, le cer scuze celor aproximativ zece la sută din cei mai de sus, care au învăţat şi au făcut o vocaţie din următoarea lor profesie. Dar sistemul ştiţi ce face? Îi blochează exact pe cei zece la sută. Ce-i drept, le mai scapă un zero virgulă ceva. Pe marea masă o asimilează cu rezultatul unei treceri de creieri prin maşina de tocat. Şi maşina nu are cuţite. Are în locul lamelor de oţel partide, are directori politici, are politruci, are şefi de partid, are tot felul de curve ce compun un sistem ce, inevitabil, se va autodistruge. Va fi însă, la momentul exploziei, procentul de zece la sută suficient pentru renaşterea naţiei?