Cotă de reșițeni morți la CJAS? „Nu vă pot face rețeta, în sistem figurați că ați murit!“

Să (nu) moară mama dacă nu asta vor funcționarii de la Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Caraş-Severin! Să ni-i omoare pe părinţi de vii!

Scriam zilele trecute despre un muribund, un bolnav de cancer terorizat de cei de la CJAS Caraș-Severin într-o zi de vineri, când instituția nu are progam cu publicul. Bietul om a mai trăit doar cât să apuce să ne citească articolul, după care și-a dat sfârșitul. N-a mai apucat să primească pe banii CJAS aparatul de oxigen, nu a apucat să-l folosească nici măcar toate cele 10 zile pe acela închiriat de la firma care le distribuie…

Azi am avut de-a face cu o altă situaţie înfricoșătoare. Ajung acasă și o găsesc pe mama în fotoliu, toată plânsă și tremurândă: „Eu sunt moartă, copilule!”, îmi spune cu suspine. Mă uit speriat la ea, pare vie… Îi fac un ceai, îi dau medicamentele și o las să se calmeze.

Mama suferă de mai multe boli cronice, printre care și diabet. Este insulinodependentă. Astăzi era programată pentru control la medicul de diabet, care urma să-i prescrie rețeta de insulină și alte tehnico-medicale pentru următoarele luni. Mama se înarmase cu buletin, cupon de pensie, card de sănătate, dar… ce să vezi? „Doamna Bașu, astăzi nu vă pot face rețeta, la noi în sistem figurați că ați murit”, vine năucitor vestea doctoriței. Peste bolnav se prăvăli cerul! „Dar eu nu mai am insulină, nu am lamele, ace, ce mă fac?”, întrebă bolnavul pentru care singurul răspuns fu încurajarea cu un drum la CJAS CS.

La Casa de Sănătate, după obișnuitele miștouri, i-au reținut și cuponul de pensie și au asigurat-o că mâine își va putea scoate rețeta… A venit acasă răpusă parcă mai mult de vestea șugubață decât de drumurile făcute. A urmat un lung șir de calmante, de ceaiuri și alte leacuri. „Parcă până acum n-am conștientizat că tot voi muri odată… Dar nici chiar așa, să te omoare de vie!”, spuse bătrâna mea mamă cu năduf. „După o viață de muncă și de plătit contribuții, te trezești că ăștia te omoară numai ca să nu îți dea banii de tratament…”

A urmat un șir de telefoane pe la alți cunoscuți diabetici, împrumutat de insuline, vaiete și plânsete la telefon. „Dar dacă nu se poate face nimic? Dacă nu se rezolvă nici mâine?”, mă întrebă mama oarecum retoric. Am încercat să-i explic, să o încurajez. Mă oprește într-un final: „Mă duc să mă culc, poate și mâine mă scol… tot moartă”…

• Tweet
• Pin It