Cine n-are japonezi să-și cumpere. Sau măcar să-i angajeze cu ziua!

Între noi și Japonia este o cale atât de lungă, că sute de ani i-ar trebui nației române să o ajungă. Și atunci, însă, cu o condiție, ca Țara Soarelui Răsare să stea pe loc din când în când, să trândăvească la umbra cireșului, în timp ce noi să ne punem capul la contribuție și să tragem ca la galere ca să ne fie bine.

Ce au japonezii de-i fac atât de diferiți de noi? Da’ ce nu au! Onoare, de exemplu. Timp de peste o mie de ani, până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au ghidat după celebrul cod harakiri, respectat cu sfințenie. O formă de sinucidere rituală prin care spălau rușinea unei înfrângeri sau evitau să cadă prizonieri la dușmani. La început, seppuku a fost practicat de samurai, mai apoi de alți japonezi. Când seppuku nu a mai fost la modă, spălarea onoarei lui și a familiei sale s-a rezolvat cu un glonte tras în cap. Sau, în zile noastre, cu o demisie din guvern, parlament sau prefectură și plecăciuni repetate în semn de iertare pentru faptele comise de cel în cauză sau de cei din subordinea lui.

La noi, ați citit în vreo carte de istorie că a existat, de la Decebal încoace, vreun domnitor, voievod sau conducători de țări românești care să-și fi asumat înfrângerile repetate din luptele cu spahii făcându-și seppuku? Sau vreun ministru, guvernator, prefect, primar sau mai știu eu ce demisionând după ce a fost dovedit că a delapidat, a fost mituit sau și-a plagiat teza de doctorat? Să fim serioși! Ce-s prostiile astea anacronice?

Să vedem ce mai au japonezi de sunt atât de diferiți de noi. Disciplina, respectul față de muncă, curățenia, trenurile și multe altele. Știți bine că în școlile japoneze nu există femei de serviciu, munca lor fiind făcută de elevi, de la cei mai mici până la cei mai mari. Gândiți-vă ce scandal ar fi la noi să pui un elev să măture în clasă, să șteargă praful ori să dea cu mopul. Zilnic, niponul lucrează peste program o oră, două. Chestia asta face parte din cultura lor de secole. La noi, există cel puțin trei pauze: cea de dimineață, de băut cafeaua și de povestit una, alta, de prânz, care se prelungește de fiecare dată, și cea de plecare acasă. Cu jumătate oră înainte de sfârșitul programului, toți își închid laptop-urile, își fac curățenie pe birou și se uită la ceas din cinci în cinci minute. Ufff, ce greu trece timpul ăsta când ești la lucru.

Apoi, trenurile. Nu știu cum fac, cum nu fac, dar astea nu întârzie niciodată, iar atunci când, la sfârșit de an se face bilanțul, apare unul la televizor cerându-și scuze cu capul plecat, pentru întârzieri cumulate de un minut, două, de parcă ei n-au nici taifunuri, zăpezi, viscole ori cutremure.

Și când am crezut că știu atâtea despre Țara Soarelui Răsare, citesc undeva că urmașii samurailor, ai generalilor din cel de-al Doilea Război Mondial și al soldatului care a trăit 15 ani în munți, fără să știe că războiul se terminase, dar cu gândul la datoria față de țară și împărat, au confecționat băncuțe stradale încălzite solar. O instalație care ziua captează energia soarelui, iar noaptea o eliberează atunci când se răcește afară. Simplu și eficient pentru o anumită categorie de persoane pe care nu o numește ca să nu o jignească din cauza statutului social. Spre deosebire de ei, la noi locuințele de la bloc nu sunt încălzite iarna nici măcar pe bani. Și nu vorbim de alea de la Hârlău, Urlați și Băicoi, ci de cele din București, oraș cu pretenții de capitală europeană.

• Tweet
• Pin It