Cel bun, cel drept, cel viteaz!

Din cunoștințele voastre de cultură generală, care dintre domnitorii noștri au fost cei mai viteji? Ștefan cel Mare? Mircea cel Bătrân? Sau Mihai Viteazul? Toți trei? Știam eu că așa veți răspunde. Dar dintre Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit și Mihnea cel Rău care a fost cel mai crud? Niciunul? Răspuns corect. Încă o întrebare de 100 de puncte: care dintre cei trei domnitori români a fost cel mai fair-play cu boierii și dușmanii: Vlad Uzurpatorul, Despot Vodă sau Alexandru cel Rău? Aveți dreptate, fiecare dintre ei a avut o relație amicală, de bun simț, colegială, de altruism chiar, mai ales cu dușmanii, încât ar fi fost în stare să întoarcă și celălalt obraz dacă ar fi fost cazul.

Ce vreau să spun este faptul că lucrurile au stat întocmai, pentru că așa ne-a învățat istoria predată până în 1989. Toți voievozii și domnitorii pe care i-am avut de-a lungul secolelor (de ordinul sutelor) nu au avut niciun cusur. Toți au fost viteji, i-a bătut pe turci, tătari, chiar și pe unguri, de le-a sunat apa în cap. Toți, dar absolut toți, au avut în sânge dragostea de glie și țară (ce dacă pe vremea unora nu se inventase noțiunea de țară) și toți au fost buni la suflet, milostivi și cu frică de Cel de Sus. Să fi îndrăznit vreunul să calce în străchini, să fi umblat pe la femeile altora sau să se fi îmbătat până ar fi căzut sub masă, Doamne ferește. Ceva, ceva s-a vorbit despre Ștefan cel Mare, cică ar fi trăit cu una Vrâncioaia și cu alta de peste Prut. Bârfe, nimic altceva. Și despre Mihai Viteazul s-a mai spus în șoaptă că după câte-o paranghelie cu Baba Novac și Frații Buzești, în loc să se ducă acasă la doamna lui care îl aștepta cu lampa aprinsă, se oprea la primul han care îi ieșea în cale, unde întotdeauna găsea zaibărul cel mai bun din Oltenia, puiul fript stropit cu mujdei și pe hangița, câștigătoare de tot felul de concursuri de miss. Repet, bârfe demne de tabloidele de astăzi. Oficial, toți au fost model de comportament în societate, pe stradă (ulițele de atunci) și cancelariile străine pe la care ajungeau.

După epoca feudală, apoi cea capitalistă, înțesate de exemple pozitive, a venit rândul erei comuniste. Pe unde te duceai, unde intrai și pe unde îți aruncai ochii pe pereții văruiți cu bidineaua, numai tablouri cu cei mai iubiți fii și fiice ale poporului, eroi între eroii neamului, tovarăși de nădejde și omenie, iubitori de neam și țară. De la stânga la dreapta, Gh. Gheorghiu Dej, prim-secretarul Partidului Muncitoresc Român, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Ștefan Voitec, Ghe. Maurer… Ceaușescu a apărut mai târziu. La început cu grupul de tovarăși, tot așa, aranjați, după funcții, pe pereții imaculați, după care tabloul său și al savantei de renume mondial au fost multiplicate în milioane de exemplare și au fost mutat în stradă, la defilările de 1 mai și 23 august. Asta ca să ne fi intrat în cap că dintre toți ilegaliștii, pușcăriașii comuniști de la Doftana, plus domnitorii, voievozii și regii nației române, ei au fost cei mai cei. Și știți de ce? Pentru că așa se scrie istoria la români, în funcție de cine ne conduce.