Călin Pop și concluzia celor 38 de ani de când ne vorbește prin Celelalte Cuvinte: „Trăiesc pentru muzică, nu din muzică”

Pe Călin Pop l-am cunoscut ca voce a Cuvintelor, o voce inconfundabilă care s-a impus în rockul românesc prin sinceritate în primul rând, apoi prin consecvență și devotament. L-am descoperit mai apoi pe omul Călin Pop în spatele scenelor – un om la fel de sincer și mereu devotat muzicii pe care o face, în care crede și de care nu se poate despărți.

De asta și este mereu ocupat – pentru că muzica îi cere mereu câte ceva. Am apucat să stăm de vorbă între două concerte, câteva repetiții, un playlist și înregistrări în studio, cu doar câteva zile înainte ca „Celelalte Cuvinte” să aniverseze 38 de ani de carieră în cadrul unui concert în Timișoara.

Când am început, acum 38 de ani, eram copil și vedeam lucrurile mult mai neclar. Nu știam exact ce e cu mine, de ce sunt acolo, cum e cu muzica – îmi plăcea să cânt, îmi plăcea să fiu pe scenă, dar nu înțelegeam exact de ce sau ce însemna totul. Abia după ce am înțeles că însemnam ceva pentru cei care ne văd, a apărut un factor numit responsabilitate și a început să îmi vină, oarecum, mintea la cap și să îmi dau seama că am reușit să fac ceva foarte important. Pe lângă faptul că nu cânt decât ceea ce îmi place, am început să îmi dau seama că prin asta bucurăm oameni și asta m-a schimbat, pentru că nu numai publicul a crescut împreună cu noi, ci și noi am crescut împreună cu publicul. Evoluezi, evident, dar e important să cânți ceea ce îți place. Ceea ce era frumos atunci – lăsând la o parte că era comunism sau nu era – era că am cântat într-un mod iresponsabil. Poate și exprimarea asta avea farmecul ei, știi? Era totul foarte natural, nu aveam nicio apăsare, cum că trebuie să cânți într-un fel sau altul, să nu superi publicul, etc. – nu cântai în strună, niciodată! Am spus asta mereu: publicul a fost cel care a venit după noi. Noi doar am dat ce am simțit, pentru că noi așa vedeam lucrurile. Iubirea necondiționată pentru muzică, dragul, dragostea pentru instrument, ele au fost grozave. Asta cred că ar fi principala diferență… Ideea că nu eram conștienți, atunci, de faptul că însemnăm ceva. Acum, când ești conștient, apare factorul responsabilității. Nu ai voie să cobori nivelul, trebuie să lupți în continuare.

Are legătură și cu faptul că îți dai seama, la un moment dat, că influențezi și ai un rol educativ?

Da, și asta. Apare la un moment dat și teama de a nu dezamăgi publicul, și multe altele. Evident. Devii, cu timpul, o trupă care e un exemplu pentru alții, știi că de tine depind multe lucruri, înțelegi? Și eu, la rândul meu – uite, ajung la un celebru exemplu – când aveam 11 ani am văzut „Cei ce ne-au dat nume” de la Phoenix și asta m-a lăsat cu gura căscată și m-a determinat să mă duc spre rock. Știam eu ceva chitară și atunci, dar eram începător. Pentru mine a reprezentat un precedent, am zis: „Domnule, uite că se poate!”. Așa și noi, la rândul nostru, am oferit altor copii dovada că se poate. Și oferim asta în continuare.

Întrebarea este dacă se mai poate… Pentru că succesul și notorietatea la care ați ajuns voi sunt praguri de neatins pentru generațiile de acum din muzica rock.

Așa este. A fost și o chestiune de conjunctură, am nimerit conjunctura bună. Să nu uităm că în tot binele există și un rău, după cum și în tot răul există și un bine… Deschiderea României spre exterior a implicat, după 1990, și anumite dezavantaje din punct de vedere artistic. S-a schimbat și publicul, acum lucrurile sunt foarte diferite. Am și eu copil și văd că sunt tot felul de prostii, de muzici fără profunzime… Atât de mare este oferta, încât oamenii sunt zăpăciți, sunt derutați. Nu mai există o direcție. Iar asta se întâmplă și în lume, nu numai la noi. S-a ajuns la o muzică mult mai superficială, mai comercială. Muzica ajunge – dacă n-a ajuns deja – un factor de eliminare a stresului, un fel de fond în timp ce omul mănâncă sau bea sau face altceva. Muzica ajunge entertainment. Lumea e stresată, merge la serviciu, își petrece toată viața la serviciu, mai pierde un sfert de viață cu mașina în trafic, nu mai este dispusă să gândească, să asculte, să citească. Lumea nu mai este profundă. Este în viteză, este superficială, iar de aici apare și lipsa șanselor pentru tinerii artiști, care au parte de o conjunctură din ce în ce mai nefavorabilă, zic eu.

Pe undeva cu toții avem regretul că nu mai suntem tineri – nu că n-am fi, că eu mă simt tânăr, n-am treabă -, dar nu regret deloc că am prins vremurile pe care le-am prins. Absolut deloc! Nici acea tinerețe cu berea de la Bănățeana sau din alte părți, nici distracțiile studențești, pentru că tinerețea este frumoasă indiferent de regimul din jurul tău. În acea încătușare, în acea cușcă în care eram ținuți ca artiști, noi am creat! Artistul, când se simte pus la colț, creează al naibii de bine! Asta i se întâmplă când are ceva de spus, când vede în jur ceva ce îl nemulțumește.

Ți-ai dorit, în acea perioadă, să pleci din țară? Te-ai gândit serios la posibilitatea asta?

Sincer să fiu, nu în mod serios. Eu aveam o libertate a mea. Într-adevăr, tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, m-a ajutat foarte mult. El m-a determinat să mă duc la facultate, că eu eram în stare să stau și să cânt în cluburi pe aici, văzând Metropol și tot felul de alte trupe care cântau prin cluburile muncitorești. Tatăl meu era disperat – atunci așa era filmul: era bine să fii inginer și puteai să și cânți, să dai cu chitara prin cluburi, era ok. Dar știa că îmi place Phoenix și mi-a zis: „Mă, dacă îți place Phoenix, du-te la Timișoara și umple golul!”. Zic: „Da, vorbești prostii, ce gol? Cine-s eu să fac așa ceva?”… Pe undeva, chiar asta s-a întâmplat. Era un gol lăsat în muzică, aici, după fuga lor.

Nu m-am gândit niciodată cu adevărat să plec, nu am făcut planuri în sensul acesta. N-am simțit neapărat nevoia asta. M-a fulgerat gândul prin 1989, când am fost la un festival în Bulgaria. A fost primul festival în care am fost cu trupa în Bulgaria și am rămas cu gura căscată, că bulgarii erau cu ani lumină înaintea noastră. Apoi mi-am zis: „Stai puțin. Noi suntem cineva!” – chiar urma să înregistrăm al doilea album, aveam motivație să rămânem în țară.

Nu știu dacă, muzical, ne-ar fi băgat lumea în seamă în vest. Au fost puțini cei care au reușit – Zamfir, de exemplu, cu naiul, a fost foarte apreciat în străinătate, dar formațiile românești nu prea au avut noroc să ajungă foarte departe. Nu vorbim de muzici comerciale, vorbim de rock. Când Phoenix a plecat, eu credeam că în Germania o să rupă. Știam că nemții, totuși, sunt înnebuniți după folclor românesc – uite ce succes a avut Zamfir! -, dar iată că nu a fost așa. Înțelegi? Iar asta mi-a dat un alt mod de a vedea lucrurile, m-a făcut să stau pe fundul meu. Repet, m-a bătut gândul, oarecum, și dacă nu s-ar fi întâmplat treaba din 89, poate aș fi făcut-o. Pe mine Revoluția m-a prins la 29, 30 de ani și inginer, eram pe picioarele mele, deci eram bine. Totuși, eram „Domnul inginer cu coadă”, pentru că aveam părul prins în coadă la spate… Da, așa mă știau ăștia. Așa ziceau. Aveam părul lung și cântam rock.

Conjunctura a fost, deci, foarte interesantă, unică și întâmplătoare. Plecasem de la tata și povesteam despre cum am ajuns să începem să cântăm în Timișoara…

Crezi că publicul din Timișoara (și din vest, în general) era altfel, pentru că avea acces mai ușor la muzica străină, datorită apropierii de sârbi și de unguri?

În mod sigur! Rockul a fost și încă este o formă de protest. A prins foarte bine și la noi, dar și afară, fiind un protest împotriva războiului din Vietnam… Când a avut o motivație puternică, s-a și ridicat și a ajuns până departe, aproape că a ajuns la modă. Au și fost curente, da?, care au ajuns foarte departe, cum a fost Flower Power. Eu eram mic atunci, dar și la noi fugeau milițienii după ăștia prin Timișoara să le taie pantalonii trapezi pe stradă. Există multe de spus despre rock-ul „made in TM”, am și spus că poate fac o carte… Îmi vorbea un prieten despre asta și m-am gândit că sună cumva a final, a ciclu încheiat. A pensie!, dacă fac o carte. Cum vine asta? Am tot scris niște chestii, mi-au cerut și alți autori care au scris despre fenomen, așa că am niște capitole. Am scris tot ce mi-am putut aminti. Uite, în Timișoara, de exemplu, era milițianul Păcală. Era un tip din Miliție, poreclit „Păcală”. Când ne vedea scotea foarfeca, așa cum scoteau oștenii paloșul la luptă – și noi fugeam de el, efectiv, că era în stare să ne tundă pe stradă. Gagiul îi tundea pe ăștia care se îmbătau, numai că îi și bătea; erau rockerii ăștia care purtau parpalacele alea lungi army, kaki, știi? – parkere. Și îi prindea Păcală beți, îi băga în cușca portarului de la Casa Studenților și reușea să îi tundă. Cu noi nu reușea, că nu eram chiar în halul ăla. Ne-am fi făcut și noi, dar n-aveam bani să bem atâta! Cam așa era. În Timișoara, oricum, a fost mult mai prezent fenomenul și mult mai devreme.

Deci nu stăteați prea roz cu banii…

Să știi că noi nu prea câștigam nu-știu-cât… Nici nu eram atenți la asta. Primeam premiu de la Casa Studenților – era bun și ăla! Nu mai știu. Chiar nu mai țin minte. Aveam ca un fel de soldă, o indemnizație, ne dădeau ceva. Oficial, cum trebuie. Și ne mai dădeau nu știu ce premii dacă mai câștigam concursuri – am luat prin țară la rând Cântarea României și le-am cam câștigat pe toate. Cum i-am nimerit, cum i-am ras. Se uitau ăștia tare ciudat la noi… Uite, pletoșii ăștia… Observam asta. Ne-au pus ăștia la București să ne legăm părul – am o poză de atunci, am și publicat-o. Și am intrat râzând în Sala Radio pe scenă, și râdea și publicul, că s-au prins… Asta este! Nu știu, după 1990 au mai circulat sume, dar în niciun caz nu ne-am îmbogățit și nu au fost sumele la care ajunseseră alții. Mai veneau bani și de la Uniunea Compozitorilor, dar erau folosiți întotdeauna pentru scule, protocol, și ce ne mai trebuia. Trupa asta n-a avut nici bani, nici mari conflicte. Poate că a contat și că n-aveam nevoie de bani din muzică, ca să fim așa.

E un lucru rar, în peisajul de astăzi al rock-ului românesc…

Da. Poate pentru că fiecare și-a știut întotdeauna locul în trupă și nu îmi închipui ce altceva am putea face. Fiecare e conștient de roata pe care o învârte, pe care o reprezintă în trupă. Mașinăria merge cu toate roțile. Și aici e „școala veche”, nu numai în muzică.

Apropo de școala veche – Ambra, fiica ta, ce cântă? Îi place muzica ta?

Nici ea nu știe încă… Eu i-am făcut niște piese și le cântă. Dar mai are timp. Acum, de când a mai crescut, eu mai trag de ea să repete, îi spun că nu poți să cânți fără să repeți. Și trebuie să trag de ea, îți dai seama? Ea prinde foarte repede, cântă foarte corect, are vocea ei, așa cum o am și eu pe a mea. Dar eu cred că nu trebuie să tragi de copii în direcția asta. Trebuie să o las în pace. Dacă vrea, bine, dacă nu, nu. Acum a descoperit niște aplicații, montează filme și tot felul de chestii – cine știe, poate ajunge regizor, dacă îi place. E devreme să trag concluzii, are 12 ani. Îi place și muzica mea, îi plac uneori și ceva prostii care sunt la modă acum, dar am observat că acele prostioare nu contează pentru ea, neapărat, muzical. Prietenii ei ascultă o trupă de ceva coreeni americani, un fel de Take That mai modern, în sfârșit… Și ea îmi povestea că îi plac pentru că i se pare distractiv cum arată ăia, știi? Dar ea cântă în general și piese compuse de mine, produse de mine, și este în regulă așa. A fost cu una dintre ele și la Mamaia Copiilor.

Uite, tatălui meu nu i-a prea plăcut că eu cânt… Nu prea ar fi vrut el să fiu muzician. Tatăl meu ar fi vrut să fiu și eu la fel ca el – evident, fiecare părinte cam asta își dorește. Ar fi vrut să studiez și eu Dreptul, să fiu procuror, avocat, ceva… Când a văzut că n-are încotro și mie chiar îmi place muzica, atunci a început chiar să mă ajute. Primele două concerte din Oradea au fost rezolvate de el! Îl cunoștea pe șeful de la ARIA și ne-a aranjat concertele. În ceea ce îl privește pe fiul meu, eu nu mi-am dorit. El s-a dus singur spre muzică. Excelent! Bravo lui! Fiica mea face parte, însă, dintr-o generație pe care eu nu o văd că merge bine, oricum. Societatea e prea „în viteză” ca să se lipească ceva de ei. Iar școala are pretenții din ce în ce mai exagerate și ei nu mai au timp de mare lucru. Și adevărul e că un copil trebuie să își trăiască și copilăria, nu trebuie să îl chinui. Există oameni care au cântat și care și-au chinuit copiii, ca să cânte și ei. Le-au distrus copilăria. Copilul trebuie lăsat să aleagă, pentru că muzica se face cu suflet. Așa că eu am încercat, înțelegi?, și fac asta cu plăcere în continuare, dar fără să o forțez. Îi impun numai diversitatea, îi spun că dacă vrea să mai cânte, nu cântă tot aceleași piese. Trebuie să evolueze. Ca altfel ajunge precum gagica aia din Dirty Dancing, pe care o aplaudă lumea la final pentru că e „fata lui tata”.

Crezi că tânăra generație din rock greșește undeva? Ce ar trebui să știe?

Identitatea națională și limba română. Este în regulă să cânți în engleză, pentru că vrei să fii remarcat, dar nu cânți pe scenă exclusiv în engleză. Mie asta nu mi-a plăcut începând din 1990 încoace și sunt multe formații care fac asta.

Sunt mult mai influențați de lucruri care provin din „afară”, decât de identitatea națională. Nu au cum să fie altfel. E greu, pentru ei, să se întoarcă la asta.

Da. E foarte greu. E aproape imposibil.

Crezi că îi mai interesează?

Nu m-aș pune în pielea nimănui, a niciunui artist care încearcă să se lanseze acum. E greu. Eu n-aș rezista. E complicat totul. Acum ești pur și simplu luat în calcul dacă aduci bani. Sau chiar dai bani ca să cânți, dacă ești începător și îți place să faci artă. Ok, și noi câștigam, și noi făceam turnee, dar lucrurile stăteau altfel. Să fim sinceri, majoritatea celor care apun sau au apus – pentru că și noi o să apunem la un moment dat, nu? – au frustrări și vorbesc despre „ce bine era atunci”, dar nu poți să spui asta, că atunci era bine și acum e nasol. E pur și simplu altfel.

Dar dacă ție îți place ce faci, cânți cu bucurie. Eu cânt cu bucurie. Poate că eu sunt atipic, poate că nu mă interesează – și multă lume mă întreabă cum pot să fiu așa -, dar eu cred că banii vin și pleacă, așa că eu nu fac bani. Când nu suntem suficient de maturi, toți ne gândim să facem bani și să avem bani, dar la un moment dat mi-am dat seama că dacă am reușit să fiu pe linia de plutire, subiectul banilor nu mă interesează. Mă interesează onoarea, moralul, cuvântul dat.

… Ceea ce ți-a permis să nu faci niciodată, în muzică, compromisuri majore.

Să știi că am avut un moment de cotitură la un moment dat, în treaba asta, în care am încercat să facem altfel. Am făcut un experiment cu scule proprii, cu camion, știi faza… Cu datorii în bancă, chestii din astea. Imediat după 1990. Din păcate, ne-am dat seama că nu putem trăi dintr-o muzică pe care o facem din plăcere. Dacă facem ce ne place, atunci va trebui să ne asumăm lucrul ăsta! Și fiecare și-a găsit altceva, altă activitate din care să se întrețină, iar muzica a rămas în continuare același hobby care a fost de la început. Trebuie să fii cel puțin nebun să încerci să trăiești dintr-o muzică precum asta pe care o cântăm noi, în țara asta. Și de-asta nici n-am fost forțați să facem compromisuri. Asta este. Eu am o vorbă: trăiesc pentru muzică, nu trăiesc din muzică.

Și proiectul meu de iarnă, uite, e tot din plăcere. Aici chiar n-am nicio responsabilitate. Proiectul despre iarnă îmi lipsea, simțeam că trebuia să îl fac. Am făcut o piesă din asta, știi, am avut noi o piesă despre sărbători fericite, am înregistrat-o, dar nu a fost chiar ce trebuia, colegii mei nu s-au regăsit în ea. Nu că n-a fost agreată, doar că nu s-au regăsit foarte tare în ea. Și m-am simțit dator iernii să fac un album. Este cântat cu suflet de copil, înțelegi? Mi-am dorit să fac acest album, „Ritual de iarnă”.

Tu în ce anume te regăsești cel mai mult?

În acest concept „Electric”, pe care îl cântăm acum, e tot ce trebuie. Este oglinda lucrurilor pe care le-am făcut până acum, sunt și piesele vechi… Sunt doar moduri diferite de exprimare. Eu mă simt bine în orice cânt, pentru că dacă nu mi-ar plăcea, nu m-ai vedea pe scenă. În primul rând trebuie să îmi placă. Așa simt.

Mă bucur să cântăm în Timișoara acum, pentru că nu cred că am mai nimerit alt 13 decembrie exact în Timișoara, pe scenă. M-am tot gândit, sper să nu greșesc, dar nu cred. Sunt exact 38 de ani de la primul nostru concert, care a fost tot aici. Stăteam și mă uitam afară cum ninge și mă gândeam „Cine dracu o să vină la concertul ăsta…?”, era și sâmbătă, o liniște din-aia… De aia l-am chemat pe Dinu, pe Schwartz, în deschidere – să adune lume, că pe noi nu ne cunoștea nimeni. Vedeau afișul și se întrebau „Ce-i ăsta? Teatru?”, că n-am scris ce era. Scria concert, parcă, dar era simplu, scria așa: UASC, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști, Timișoara, Casa Studenților, apoi data, sala, ora. Atât. Și scria „Celelalte Cuvinte”. Inițial făcusem un afiș cu un tren. Ăștia au zis: „Ce, vreți să fugiți cu trenul în Vest?”… A trebuit să caut altă variantă și am făcut un afiș cu o figură care semăna cu vulturul nazist. Și pe ăla l-au aprobat gagii… Erau patru capete desenate deasupra unui vultur și după ce l-au aprobat li s-a părut că seamănă cu vulturul nazist. Și cu afișul ăsta, în fața căruia se întreba toată lumea ce e asta și cine suntem, am umplut cam 70% din sală. A fost bine. Am adunat pe acolo toată floarea lui Vermona… Erau niște jafuri de scule, Vermona, din RDG, care erau în dotare acolo, la Casa Studenților, și am reușit să strângem mai multe – am vorbit și la Casa Tineretului – și am făcut un perete de Vermone. Sunau prost. Sunau prost rău. Dar nu conta – lumea să vină, să fie acolo gălăgie! Dar s-a cântat bine și a ieșit foarte bine. Am cântat cu atâta convingere, că la al doilea concert mai așteptau vreo două săli afară, pe hol. Era plin. N-au avut răbdare să mai aștepte și au rupt ușile. A fost o victorie pentru noi, s-a dus vestea și lumea ne plăcea. Și începusem să fim în mijlocul evenimentelor, să ne împrietenim și cu alți artiști din Timișoara, lucrurile se aranjau frumos.

Noi nu suntem timișoreni. Dar suntem cu sufletul aici, pentru că aici ne-am format. Și asta nu se uită. Dacă ești de bun-simț și ai educație, nu uiți niciodată de unde ai plecat și cine au fost cei care te-au ajutat să începi, cum a fost la noi, de exemplu, Pittiș. Nu întorci spatele. Am prins un moment bun la Timișoara, ăsta-i adevărul. Am avut apoi înregistrări și la Radio Cluj, am fost și la București, am ajuns în topuri… A fost un TimRock celebru care a fost întrerupt, că se depășise ora. Noi chiar cântam „Iarbă prin păr” și autoritățile au întrerupt festivalul, pentru că se depășise ora convenită cu organizatorii. Publicul a început să cânte „Deșteaptă-te române!” și chestii din astea, îți dai seama ce a fost acolo… Marchiș, organizatorul, încerca să le explice și să le promită că o să cântăm a doua zi – și în a doua zi am cântat și ne-a văzut Pittiș, care a zis în acel moment că n-a mai văzut așa ceva de pe vremea formației Phoenix: o mare de oameni care să cânte un refren cu noi, pentru că mii de oameni se țineau de mână și cântau „Iarbă prin păr”. Mi-a cerut o bandă și i-am trimis o bandă de magnetofon, o copie după banda de la Cluj (era una de ascultat acasă, că era cu altă turație față de cele pentru radio, în sfârșit). M-a sunat și mi-a spus: „Vezi că sunteți pe disc!” – „Poftim?” – „Da. Pe disc”. Apoi ne-a prezentat la Electrecord și restul e istorie. Pittiș a însemnat mult pentru noi, dar și pentru Phoenix, de exemplu. El a crezut și în Covaci, când s-a apucat Covaci să caute prin arhive pentru că i-au dat o „indicație prețioasă”, să facă rock inspirat din folclorul românesc – văzând că ei preluau trupe occidentale, din „țările imperialiste”… Știi, comuniștii, în prostia lor, au făcut o mare chestie: au apropiat trupele rock de origini. Eu am rămas cu „Cei ce ne-au dat nume” în cap. A fost cel mai autentic produs, au deschis un drum. Pittiș a fost unul dintre oamenii care au sprijinit mult acest lucru, alături de Florin Silviu Ursulescu.

S-a nimerit să fim tot aici, pe 13 decembrie. Nimic nu este întâmplător, până la urmă, și o să cântăm cu mare bucurie. Noi am început în Timișoara și suntem legați de acest loc, chiar dacă toate orașele s-au schimbat foarte mult, nu numai acesta. Timișoara încă mai este, din anumite puncte de vedere, cea de altădată și mă bucur să mă întorc aici, fie și numai pentru asta.

Concertul aniversar „Celelalte Cuvinte” va avea loc vineri, în 13 decembrie, la Escape Underground Pub din Timișoara.

Sursă foto: Facebook Călin Pop

• Tweet
• Pin It