Arta ca antidot al nostalgiei comuniste. În „Ocska” din Timișoara, artiștii transformă tarabele în tabere de creație

Într-un loc unde timpul pare să fi stat pe loc, între tarabe goale și poveștile celor care au vândut aici o viață, artiștii aduc prezentul și întrebările lui. La Timișoara, în Piața Mehala, talciocul cu cea mai lungă istorie din oraș, a început a șasea ediție a ROD Festival, un demers artistic împotriva nostalgiei comuniste și pentru recuperarea memoriei.

În Mehala, vineri nu e zi obișnuită de piață. Printre tarabele pustii și mirosul de mici și langoși, câteva bluze atârnă pe sârme, brodate cu mesaje simple și puternice: „Dana este aici”, „Neli a fost aici”. „Încă suntem aici.”

Hainele nu sunt simple textile. Sunt memoria pieței, reinterpretată de designerul timișorean Dinu Bodiciu, care, timp de câteva zile, alături de alți artiști prezenți la ROD Festival, transformă talciocul într-o tabără de creație.

„A fost importantă prima întâlnire cu locul pregătit pentru mine: o tarabă în care erau agățate cinci bluze. Am aflat apoi că acest spațiu a fost al doamnei Neli, o comerciantă care a murit, din păcate, acum patru ani. Ea venea în weekend. M-am gândit că aceste bluze care au rămas pot să fie cumva o întâlnire între ea și mine, dar separați de timp. Apoi am extins ideea de colaborare în timp, să contextualizăm și situația nesigură a pieței pe viitor și, cu acceptul unor oameni din piață, am început să brodez mesaje de genul «Noi suntem aici», «Încă suntem aici», pe cămăși care sunt ale mele, pe care le-am purtat de acum 25 de ani.”, explică Bodiciu, al cărui portofoliu include colaborări cu Lady Gaga și publicații precum Vogue sau Elle.

Pentru designer, bluzele și cămășile brodate nu sunt doar arhivă, au și rolul de a protesta cu privire la ce poate să se întâmple cu piața pe viitor, „oamenii care încă sunt aici au valoare, nu neapărat materială, emoțională.” 

ROD duce arta la periferia Timișoarei, unde comunitatea locală întâlnește instalații, fotografii și performance-uri.

„Este o tabără de creație într-o piață de vechituri. Artiști de diverse facturi au stat, au mâncat, au muncit, s-au certat între ei, după care fiecare a realizat ceea ce l-a inspirat locația asta.”, explică regizorul Florin Iepan, organizatorul festivalului. „Mulți oameni cred că piața e un loc exotic și amuzant, cu oameni simpli, dar este una dintre cele mai dificile locații posibile. Nimic nu e sigur aici: poți să montezi o instalație și mâine s-o găsești demontată și mutată 20 de metri mai încolo. Totul este foarte fluid. ”, completează Iepan. 

„Ceaușeria” inventariază trecutul

Într-un colț al pieței, artistul timișorean Ciprian Homorodean a pregătit o instalație pe care a numit-o „Ceaușerie/Depozit”. Busturi de Ceaușescu, chei vechi de camion și tractor vopsite în alb, afișe cu Cipiripi, toate aranjate ca pe o tarabă de piață.

„Am adunat lucrări mai vechi și le-am expus ca pe niște obiecte de piață. Am lucrări din 2014 pe care nu le-am mai arătat, precum Ceaușeria, o serie de busturi de Ceaușescu pe care le poți desena, sparge, decora. Ideea era ca fiecare să-și ia propriul Ceaușescu, un fel de pop art prin care să ne vindecăm de trecut.”, explică Ciprian Homorodean.

Pentru Homorodean, gestul nu e unul nostalgic, ci pragmatic. „Eu cred că ideea este să ne debarasăm de trecut. Nu vorbim de nostalgie, ci de un inventar. Ce a fost și ce trebuie făcut în continuare.”

„Înmămăligitul”

Ghenadie Popescu, din Republica Moldova, a realizat și el o instalație atipică: un film de șapte minute, realizat în stop motion, direct în piață, cu obiecte găsite printre tarabe.

„De la început am vrut să fac animație cadru cu cadru, cu obiecte găsite aici. Am găsit astea două, stăteau ca niște buni prieteni, un tanc din Kentucky, un altul cu inscripția «bate fiara fascistă» (n.r, traducere din rusă). Între timp auzeam lumea discutând despre situația tensionată, războiul din Ucraina, prietenia dintre Trump și Putin, și am zis că asta fac. Lor li s-a alăturat un localnic. E un trio frumos. În fundal vezi forfota pieței, un soi de isterie, iar personajele mele se mișcă încet, altfel. Am lucrat opt zile, am 5.000 de cadre pentru un film de șapte minute.”, spune artistul. 

Mămăliga, material din care își face adesea instalațiile, apare și aici, căci „mămăliga e tezaurul nostru, e comună, e în proverbe și în felul în care ne percepem între noi și ne percep alții. Noi cu mămăliga, italienii cu pastele.”

Printre personaje se strecoară și un Ceaușescu „înmămăligit”. Plus o concluzie a artistului: „un singur om și-a bătut joc de România, dar acum sute de oameni își bat joc de România.”

Portrete și povești de la tarabe

Regizorul Mihai Dragolea a petrecut mai multe zile în Mehala și a filmat trei scurt-metraje, portrete ale unor oameni emblematici ai pieței. Unul dintre personaje este Dana, vânzătoare de casetofoane de peste 30 de ani.

„De 52 de ani fac bișniță, aici sunt de 32 de ani. Pe timpul lui Ceaușescu vindeam pe jos, tata aducea marfă de la sârbi. Din ’92 aducem casetofoane aici. În 98–2000, rândurile erau pline de clienți, niciodată nu am văzut așa ceva. Azi, vânzările au scăzut enorm. Mallurile și online-ul amenință locul nostru, dar oamenii încă vin să se târguiască.”, spune Dana. 

Pentru Mihai Dragolea, povestea Danei depășește comerțul: „Ce e mișto la ea e că a influențat o întreagă mișcare underground în Timișoara, de mașini tunate și de muzică. A crescut tineri, i-a învățat să repare, să asculte, să facă parte dintr-o subcultură. E o persoană care a trecut prin multe și încă tonică.”

„În același timp, insista că piața asta are mulți competitori, mall, Temu, și cumva se pierde meșteșugul  comerțului de la persoană la persoană. Le place să povestească pentru că nimeni nu îi mai ascultă, nimeni nu mai cumpără de la ei. Nu doar s-au plâns, a fost mai mult de atât. Toți au început bișnița pe vremea lui Ceaușescu. Era un mod de supraviețuire. În anii ’90 au câștigat bani, dar i-au pierdut repede. Își amintesc perioada aceea cu un soi de libertate ilegală, aduceau marfă din Serbia și revendicau libertatea prin comerț. Nu mă așteptam să existe așa ceva în Timișoara. Talciocurile pe care le știu eu nu au universul ăsta acoperit, pare o chestie mai turcească, mai de Orientul Mijlociu. Îmi place mult. E și ciudat că trei sferturi e gol, pare un oraș-fantomă, unde au fost tarabe și acum nu mai sunt. Timișoara e complexă. Clujul e mai uniformizat, poate la București să mai găsim așa. Și e bine că se păstrează, e parte din cultura orașului.”, mai explică Dragolea. 

Nostalgia, un fenomen viu

Nostalgia comunistă nu e doar teorie. Studiul GlobSec din 2023 arăta că unul din patru tineri născuți între 1990 și 2006 crede că dictatura ar fi un sistem bun. În rândul celor peste 55 de ani, 25% ar fi de acord cu revenirea la un regim totalitar. „Bunicii și părinții se reorientează psihologic spre tinerețea lor, cea mai frumoasă perioadă din viața oricui, și prezintă lucrurile într-o lumină caldă, în care totul era perfect.”, explica atunci Daniel Șandru, președintele IICCMER.

Pentru Florin Iepan, tocmai aici se joacă bătălia: „Bătălia pentru societatea românească și pentru viitorul nostru trebuie dată în periferie, nu în centru. Aici e fosta clasă muncitoare, pensionarii, oamenii de la UMT, de la Electromotor. Cultura trebuie să ajungă și la cei mai modești oameni sau să încerci să dezvolți noi audiențe. Aici, nostalgia pentru epoca Ceaușescu e la ea acasă. Cred că vorbim de 90% din oamenii din piață. Într-un fel sau altul sunt legați de epoca Ceaușescu. Îi provocăm pe oameni să gândească un pic despre relația lor cu acest obsedant personaj.”

Mehala, între trecut și prezent

Instalațiile din Ocska pun în discuție și memoria colectivă, și dispariția treptată a piețelor de vechituri.

„În toate țările, cel puțin în cele prin care am fost eu, există o relație foarte diferită între prezent și trecut. Inclusiv în Asia există piețe de vechituri, și în Europa. Cele din Timișoara sunt ceva unic și țin de identitatea locului. Cred că este păcat dacă aceste piețe nu vor mai exista. Aici se întâlnesc două lumi foarte diferite, cea a prezentului și a trecutului.”, spune din nou Bodiciu.

Sâmbătă și duminică, în Piața Mehala, caricaturistul Radu Cleciu va face portrete pe loc, iar comunitatea de refugiați din Ucraina aduce o expoziție cu vânzare de obiecte create de ei. Tot aici, fotografele Andreea Eva Herczegh, Krystina Lytvynenko și Diana Bilec au surprins chipurile și tarabele pieței în imagini-document.

Duminica viitoare, pe 28 septembrie, la „Asfalt Talcioc”, o tarabă se va transforma în scenă pentru piesa de teatru „Conu Leonida față cu Tic-Toc”, cu actorii Christine Cizmaș și Ionuț Pârvulescu, ce va fi jucată la taraba „La viespi”. În această lună se desfășoară și o rezidență literară cu Costi Rogozanu, Goran Mrakici și Mădălina Aldescu, iar în piață va funcționa și un post de radio.

• Tweet
• Pin It