„Apel din Timișoara. Trezește, Doamne, țara!” | Proclamația de la Timișoara, la 33 de ani

Sunt 33 de ani de la momentul la care George Șerban citea, în balconul Operei, timișorenilor strânși în Piața Victoriei, Proclamația de la Timișoara. Documentul în 13 puncte s-a dorit a fi un program de înnoire profundă a țării.

„Este documentul străzii, cel mai legitim document al străzii. El a luat naștere încetul cu încetul din luările de atitudine ale tuturor celor care au publicat, răstimpul e foarte scurt, în ziarul Timișoarei începând cu primele lui apariții. Maturizarea noastră, a celor care am fost în Societate și în ziarul Timișoara în acele momente s-a produs cu o viteză incredibilă. Ideea reunirii acelor doleanțe i-a aparținut într-adevăr lui George Șerban, dar documentul ca atare, nimeni nu ar putea să spună că are un singur autor. Autorii lui sunt mult mai mulți. De pildă punctul 4 care mie astăzi mi se pare important, cel privitor la relațiile interetnice și intercomunitare și interreligioase din Timișoara – punctul 4, ideea lui i-a aparținut regretatului Daniel Vighi.”, a declarat profesorul universitar Vasile Popovici, președintele Societății Timișoara la data adoptării Proclamației.

Din balconul Operei, George Șerban lansa în 11 martie 1990, în fața a 15.000 de timișoreni, Proclamația de la Timișoara.

„Nu este un document care ar trebui să fie revendicat de absolut nimeni, nici de X, nici de Y, nici de Societatea Timișoara, nici de organismele care au aderat ulterior la el și care au contribuit la modificarea documentului. Fiindcă el a fost un document care s-a îmbunătățit tot timpul. Acest document este o dezvoltare a lozincilor care s-au scandat în stradă în Decembrie 89. Din cauza aceasta se numește Proclamația de la Timișoara. E un document ce dezvoltă aceste lozinci. (…) Deci acesta e un document colectiv, pe care George Șerban l-a adunat în timp, pe durata unei luni, până când el a fost definitivat în forma pe care o știm, iar documentul – pentru cei care au fost în Consiliul Local Timișoara, am fost și membru al consiliului local în acele luni -, documentul a fost modificat inclusiv în Consiliul Local Timișoara și în Consiliul Județean Timiș pentru ca el să poată fi adoptat ca un document al locului, al orașului și să primească toată legitimitatea.”, a mai spus diplomatul Vasile Popovici.

Proclamația de la Timișoara, documentul original se află în patrimoniul Muzeului Național al Banatului.  

„Acest fond documentar există în colecția muzeului nostru, este înregistrat la secția de Istorie din 1998, iar conform actelor, a intrat în colecție chiar prin donația domului George Șerban. În fond avem manuscrisul original al Proclamației din 11 martie, există o copie dactilografiată după aceasta, sunt câteva fotografii din Piața Operei, reprezentând Marea Adunare Populară, mai avem câteva exemplare din ziarul Timișoara, din 16 martie, relatând ce s-a întâmplat în data de 11 și sunt câteva broșuri editate de Societatea Timișoara în 1994, referitoare la Proclamație.”, a declarat Zoran Markov, custodele colecţiei „Istorie” de la Muzeul Banatului.

 

Unul dintre cele mai cunoscute puncte ale Proclamației, Punctul 8, propunea ca „legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate.”

„Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un președinte (…)”, se arată în Punctul 8.

Legea Lustrației, cerută de Punctul 8 – nu și-a produs niciodată efectele. În 2010, Camera Deputaților, for decizional, adopta legea care limitează accesul la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist. Se întâmpla la 5 ani de la depunerea proiectului inițial de către Mona Muscă, Eugen Nicolăescu, Viorel Oancea și Adrian Cioroianu. Legea a fost declarată ulterior neconstituțională de judecătorii Curții, pe motiv că este excesivă în raport cu scopul urmărit. Doi ani mai târziu, Parlamentul a adoptat din nou documentul, iar soarta lui a fost aceeași. Din nou, Curtea Constituțională l-a desființat. Integral. În 2013, legea a fost respinsă definitiv de deputați.

• Tweet
• Pin It