Acasă. O incursiune total subiectivă pe cărările Teiușului

Gugulan din Caransebeș fiind, v-aș apostrofa că nu știți ce e ăla Teiuș. Ei bine, Teiușul este un tărâm magic, situat la marginea Caransebeșului și a râului Timiș, străbătut și de calea ferată ce leagă Timișoara de București. De multă vreme mi-am propus să scriu despre această locație, dar ba n-am avut inspirație (nu că aș avea acum!), ba n-am făcut foto, ba poate oi fi băut prea multe coniace la Gugulanul. În fine, n-a fost să fie. Iată că, în ultimul sfârșit de săptămână petrecut la mama, am reușit. Drept urmare, vă scriu și vouă despre ce este Teiușul ăsta. Pentru caransebeșeni nu este doar un parc, doar un petec de pământ pe malul Timișului, nu este o înșiruire de bănci pe niște alei etc. Este o stare, un loc în care nu te plimbi, ci plutești pur și simplu.

Așadar, sâmbătă. Zi de mers la mama. Oprim pentru benzină și pentru vignetă. De data asta avem noroc și merge sistemul. Dacă nu, iar trebuia să ocolim pe drumul agricol al primarului Rusu de la Soceni pentru a scăpa de camerele de luat vederi ale celor de la Drumuri Naționale. Plecăm la drum într-o nebunie de culori ce ni le mai lasă toamna asta foarte întârziată. Stânga, dreapta, de la verde la negru, trecând prin nenumărate nuanțe de roșu și maro. Unde mai pui că, pe la Păltiniș, Muntele Mic și Țarcu ne oferă regalul primului strat de zăpadă din acest an!

Ajungem la Caransebeș. Orice vizită în Teiuș începe de la Gugulanul. Birtul de referință al mai multor generații de caransebeșeni. Coleg de școală și amic, Helmuth, după vreo 30 de ani de muncă la firme serioase din Germania, putea să se stabilească unde ar fi dorit. Mi-a spus, bineînțeles că la Gugulanul, că niciunde nu a regăsit Teiușul din Caransebeș. Aici mă întâlnesc și cu Felix, primarul municipiului, pentru a vorbi despre perspectivele locației. Vă scriu mai târziu despre ce am vorbit cu el. După popasul de la renumita ogradă m-am plimbat și am fotografiat în porțiunea de dinainte de calea ferată. Pe locul unde era celebrul tobogan, pomenit și de Felix, și de mine, un parc de sculpturi în lemn. Câteva ediții puse pe picioare de artistul Bata Marianov împreună cu fostul primar Marcel Vela și cu efervescentul om de cultură Ioan Cojocariu, care au adus o varietate de lucrări artistice care, știți cum e, unora le cad pe suflet, alții le înjură, alții le ignoră, multora le este peste capacitatea naturelului simțitor de a le percepe.

Mai fac câțiva pași și ajung la Cotitură. Un fel de Ibiza al anilor ’80 la gugulani. Nu mai recunosc nimic din farmecul de atunci. Și vă rog, nu mă acuzați pe bază de CNP. O idee idioată, cea a înfigerii unui parapet de ciment de-a lungul celebrei Dâlme a Timișului a distrus toată poezia zonei. Felix o dă puțin cotită aici, dar recunoaște că nu a mai fost cazul de vreo 40 de ani ca apele Timișului să fi trecut de vechea Dâlmă. Nu, nu a fost proiectul lui. Și tot Felix are amintiri legate de toboganul pomenit, care se termina într-o baltă de toată frumusețea după o zi ploioasă. Nu aveam căști, nu aveam genunchiere, pur și simplu copilăream. Liberi, însoțiți de părinți la fel de liberi într-un Teiuș ce ne îmbrățișa cu aromele, cu verdeața și cu apa vie ce era purtată de apele Timișului.

Tot la Cotitură mai este fosta cantină a taberei de copii Pescărușul. Parcă mă apucă tristețea și mă întorc la puntea ce face trecerea spre fosta stațiune climaterică. Pășind pe structura fermă a noii pasarele, care nu se mai clatină ca vechea punte, văd pe laterale lacăte ce sunt prinse în speranța iubirii eterne ce și-o doresc perechile îndrăgostite ce au trecut pe aici. Și da, nu cred că există pereche de caransebeșeni care să nu se fi iubit în acest adevărat sanctuar al gugulanilor.

Trec de punte și ajung la trecerea de cale ferată. Fosta haltă, gară pe vremea stațiunii, este emblematică pentru degringolada în care ne-am avântat de vreo 30 de ani. Mai departe, fostul amfitreatru. Ruină. Felix zice că are un proiect să-l refacă.

Vilele, mai ascunse de vegetația unei toamne târzii, mai la vedere, par a fi în mâini bune. Adică, nu le mănâncă bubele și mucegaiurile. Pe aici pe undeva picta Corneliu Baba. Mai departe, fosta școală, fosta alimentară și drumul spre Corcana. Dealul unde copiii Caransebeșului își puneau iarna în suflet și adolescenții își furau săruturi ferite de vederea celor din jur. Deja se face frig și simt nevoia să mă retrag la Gugulanul să mă încălzesc puțin. După care merg la mama, că de aia am mers acasă. Facem un grătar pe care îl mâncăm după tradiționala zupă, mai vorbim de tata, mai vorbim de buna și ne ducem la somn, eu simțindu-mă ca un păianjen la marginea unei pânze ce oricând poate fi destrămată.

 

• Tweet
• Pin It