Vrem o ţară ca afară. Cine înmoaie posmegii şi cine otrăveşte fântânile?

Că de dus femeile în păduri şi peşteri nu mai poate fi vorba. Ele se duc de voie de nevoie prin Europa. Citesc un articol de revoltă vizavi de cheltuielile românilor prin supermarketuri şi, drept urmare, leul se duce la Fritz şi nu la Ion. Păi, de ce duce la alimentara lui Fritz? Că alimentara lui Ion nu există, de aia. Ion a făcut el, ceva bani dar, ori i-a pus la ciorap, ori i-a zidit în temeliile căsuţelor de vacanţă, în bolizii copiilor sau în colecţiile de executanţi de partid. Poate ţineţi minte lanţurile de magazine ale lui Ion, vândute lui Fritz sau închiriate, pentru un binemeritat vărsământ bancar, însoţit de relachul cuvenit. De ce să mă doară capul, dacă scot un preţ bun pe ce am? Poate antinevralgicul ar fi trebuit servit de statul român, sub forma încurajării antreprenorului român. Au avut parte de o dezvoltare fulminantă lanţurile de magazine de cartier şi reţelele de cablu. Toţi cei mici, sub presiunea giganţilor occidentali au fost nevoiţi să vândă sau pur şi simplu să închidă. Aşa cum scriam anterior şi poate din dorinţa unui trai liniştit dar, şi poate deznădăjduiţi în faţa unei neimplicări totale a statului în sprijinirea lor. Pe de altă parte, dacă stăm să comparăm, Fritz ăsta continuă o afacere de familie, pusă pe picioare de zeci de ani. Şi, din punct de vedere al afacerii, se ştie. Peştele mare îl înghite pe cel mic. Singura şansă a lui Ion era şi este ca legile comerciale din România să fie făcute pentru el şi nu pentru friţii din alte părţi. Dar, legiuitorul român i-a luat antreprenorului român banii pentru campania electorală, după care, pa! Avea de lucru la mărirea averii personale. Este drept că a ţine o afacere cât de mică presupune o muncă aproape continuă. Mai ales în faţa rechinilor, nu neapărat din alte colţuri ale lumii. Dar, pentru a reuşi cred că trebuie să fii mai tare ca Sisif. Şi, neapărat sunt obligatorii apetenţa pentru muncă, încăpăţânarea şi conştientizarea faptului că un contract devine valabil în momentul strângerii de mână. Nimeni nu vine să îţi bage în desagă. Este uşor să renunţi, mai ales dacă te vinzi sau te vinde statul pe bani mulţi. Un prim exemplu de reuşită mi se pare Dedeman. Dar, reuşita nu este doar la nivel de supermarketuri. Sunt mărci româneşti ce s-au încăpăţânat să rămână pe piaţă şi să conteze la export. În fine, măcar în relaţiile comerciale românii cred că ar trebui să renunţe la fatalitatea ciobănaşului din Mioriţa şi să lupte cu toate puterile pentru a rezista pe o piaţă din ce în ce mai globalizată. Dar, repet, fără sprijinul total al statului nu se poate. Cu siguranţă că aţi auzit de războaiele comerciale, de subvenţii pentru agricultorii indigeni etc. De ce nu ies aleşii români la o asemenea bătălie? Ne uităm la listele DNA şi poate avem un răspuns.

• Tweet
• Pin It