Zi strălucitoare de toamnă, iar noi în echipă completă, pornim către o nouă destinație, aproape uitată de lume: Valeapai, Caraș-Severin. Venind dinspre Timiș, trecem prin sate modeste, liniștite. Blajova, Nițchidorf, Cadăr, Izgar, rămân tăcut și nostalgic în urmă, iar noi bucurându-ne de verdele ce se stinge încet în arămiul toamnei de Banat, intrăm contemplativi în Valeapai. Nuci uriași, cu ramuri pline de rod, străjuiesc ulițele goale.
@Cosmin Odorescu, Fantasticul Banat/Express De Banat.
Gustăm din plin starea de pace și imaginile care se derulează lent, în trecerea mașinii… câte o bătrână sprijinită în baston, stă și privește neclintită în zare… o păpușă veche uitată în geam de către o fetiță, porți pictate naiv, dar cu o atenție deosebită la detalii, sunt dovezi vii și reminiscențe fragile ale traiului bănățean de odinioară.
La colț, stau la taifas doi oameni. Îi salutăm și începem să îi întrebăm despre sat, iar ei doritori de givană’, ne spun că suntem chiar lângă Castelul Atanasievici. În câteva minute, aflăm deja că, cel mai bătrân om din sat de 92 ani iar Mariei Măcin, văduvă de război, i-au murit și cei doi copii au și a rămas singură pe lume.
Oamenii se cunosc pe nume, sunt 176 de gospodării, ei spun că la fiecare casă, trăiește doar câte un suflet, rar mai sunt câte două. Toți oamenii în putere și tinerii au plecat în Germania sau în Belgia… Vedem multă admirație și speranță în vocea lui. Ne spun mândri, că au venit turiști chiar și din Israel și Germania. Amândoi au părul alb. Cel mai tânăr dintre ei, are vreo 60 de ani și vorbește structurat, domol și neîntrerupt. Zici că ne-a așteptat de mult. Punctează clar fiecare segment important.
Relatează obiectiv, fără vorbe inutile sau tonalități malițioase. ”Satul datează de 420 de ani. Ana Krem, descendentă din Valeapai a scris Monografia Satului. Soțul este corespondent la Banater Zeitung și ei au promovat Valeapai. Ruga a fost pe 15 august. Oamenii se ocupă cu apicultura și agricultura. Pârâul Pogăniș, trece prin mijlocul satului și întreaga zonă este una fertilă. Moara veche este lângă pod, dar nu mai este funcțională. Căminul cultural s-a refăcut recent iar satul aparține de comuna Ramna.
Medicul vine miercurea. Școala este desființată de vreo 10 ani pentru că nu mai sunt copii. Conacul a fost construit cu var nestins și a rămas întreg, pentru că nu au putut fura cărămida. A fost ridicat în timpul robotei, adică a zilei de muncă pentru boieri. Pe atunci dacă nu veneai la robotă, te legau zile în șir de stâlp… bătrânii au prins astfel de vremuri. Conacul avea un sistem de încălzire foarte ingenios, după modelul roman, care seamănă mult cu încălzirea în pardoseala de acum.
În subteran sunt galerii mari. Se făcea focul și căldura urca și încălzea lespezile din pardoseală. Proprietatea a fost deținut de o familie de sârbi, Atanasievici. Fiul risipitor al acestora a fost un înrăit cartofor și a pierdut totul la un joc de cărți. Unul dintre bătrâni, devenit ad-hoc ghidul nostru, ne arată bucuros și biserica. Trecem strada și ne povestește cu entuziasm istoria știută de el. Ne mărturisește că de 3 luni a venit un preot tânăr, părintele Ionuț Vatră și toți sătenii sunt foarte încântați. Intrăm în biserică unde este in desfășurare chiar slujba.
O femeie micuță, cu alura tipică unei bunicuțe de Banat, interpretează ca o soprană. Lângă ea, un preot tânăr, cântă în strană. Cântările lor răsună puternic, umplând cu vocile lor curate biserica aproape goală. Părintele Ionuț este cu fața la altar, iar la un moment dat se întoarce spre noi. Ne vede. Surprins, ne măsoară din priviri. Dintr-o dată, sunt atâtea suflete în biserică! Stăm liniștiți și îl așteptăm.
Ne bucurăm de slujbă. Vine să ne salute și ne dezvăluie istoria ei. Biserica este din 1834, când a avut loc prima sfințire, la intrare în stânga este o placă scrisă în română cu litere slavone. Tavanul are încă pictura originală pe scândura cașerată cu piele, atât de diferită de pictura canonică bizantină din bisericile moderne. Chiar dacă culorile sunt înnegrite de timp, chipurile sfinților au o lumină aparte.
Părintele Ionuț ne povestește că restaurarea este delicată, fiind pictură de gradul I. Sfântul, mormântul și epitaful realizate in 1833, sunt perfect conservate. Deasupra este arhiva, care ne stârnește curiozitatea… ne imaginăm câte crâmpeie de istorie sunt acolo! Șvabii au contribuit la construcție.
Parohia a fost ortodoxă de la bun început. Austriecii au făcut și acte pentru aceasta și Valeapai a fost o comunitate închegată și vie. Specific Banatului, comunitățile de români, șvabi, sârbi, cehi, se acceptau și se respectau, munceau împreună. În anii ‘44-45 au fost 1.000 de suflete în sat. Scaunele datează din 1834. Sunt atât de frumos ornamentate cu dantelăriile din lemn și pictate cu scene biblice, totul fiind perfect conservat și original.
Se văd scândurile uzate de tălpile enoriașilor, de-a lungul timpului. Nu le-au reparat, pentru a rămâne mărturie despre care familie folosea mai des scaunul. Ne surprinde deosebit de plăcut această mică competiție între membrii comunității. Adevărul este că, lemnul mâncat de carii și șlefuit de timp, întrerupătorul negru din anii ’50 și catapeteasma de zidărie, vopsită în gri, dau o notă aparte de autenticitate fantastică acestui mic lăcas de cult, unde totul parcă a rămas înghețat in timp ca de altfel întreg satul.
Un sat care, ca multe alte sate bănățene multi-etnice și multi-confesionale, a trecut prin multe perioade de restriste și vicisitudini de-a lungul vremii. Depopularea masivă însă, începută prin anii 80 și accelerată acerb după 89 până la aproape extincție, pare că însă este cea mai cumplită.
Totuși în pofida acestor realități dureroase mai ales pentru cei rămasi acasă, Valeapai începe să renască în special prin implicarea multor fii ai satului, împrăștiați prin întreaga lume, dar care au început să se întoarcă acasă, cel puțin temporar, pentru mici vacanțe, pentru se implica in diferite activități locale sau pentru a participa la sărbătorile tradiționale ale acestei odinioară atât vibrante comunități bănățene.
Datoria noastră este să documentăm și să prezentăm eforturile lor de a renaște spiritul Valepai cât și de a spune mai departe povestea acestor oameni minunați, atât a celor rămași acasă dar și a celor departe fizic, dar conectați cu inima la ceea ce reprezintă satul natal.
Hepatitele virale de tip B și C continuă să fie o provocare majoră pentru sănătatea publică, mai ales în județul Caraș-Severin, unde numărul cazurilor rămâne ridicat. În fața acestei...
Procedura de predare a activității de tratare a levigatului de la Depozitul de Deșeuri Nepericuloase Ghizela, organizată joi la solicitarea operatorului, nu a putut fi finalizată din cauza refuzului...
Acest website folosește cookie-uri pentru a vă oferi o experiență mult mai bună de navigare și funcționalități adaptate pentru creșterea perfomanței utilizării website-ului nostru. Continuarea navigării pe acest website înseamnă implicit acordul dvs. privind politica noastră GDPR / termenii de utilizare și confidențialitate.
