Selfie la Lilieci. Cum a dispărut o peșteră…

Cheile Carașului, comparație între cum le vedem cu ochii minții, ai amintirilor… și ce este acum. 

Ca să scriu acest text a trebuit întâi să merg, să constat a mia oară că dacă muntele se schimbă, ce așteptări am putea avea de la oameni!? Că acolo unde azi este un june, mâine vei găsi o prună uscată, iar unde este piatră mâine va fi o tufă și niște spini. Nici stânca nu e moartă, ci vie și-n stare să nască un iorgovan acolo unde ieri, cum am spus, a fost doar bolovan.

Am prins ultima bucată de vară, cu dobândă fixă așa cum este la credite, fără economie de dragoste cum este la mere de la Profi sau bere la Lidl. În limita stocului. Și am profitat și m-am dus, aveam de gând să intru-n Prolaz, acolo unde eram copil și mergeam cu cortul și beam apă din Caraș.

Și, la Crucea Iabalcei, Loganul meu a făcut stânga, așa cum știam eu drumul, s-o iau întâi pe potecă în sus, ca apoi să cobor în chei. Am lăsat mașina și-am plecat pe jos, dar m-am rătăcit. Pe-acolo pe unde-am știut eu că este poteca am ajuns într-o stupină cu niște câini lățoși ce-și doreau să mă capseze. Și-am făcut cale-ntoarsă, am așteptat în drum să vină naibii cineva să-mi spună unde e drumul meu, pe unde mă duc spre Prolaz!? A venit o nevastă tânără într-un fel de jeep, o crașovancă în blugi, așa cum le știam eu și cum văd că încă sunt. (Doamne ce-mi plăceau femeile astea!)

„Păi nu pe-aicea, la cruce este, acolo-i semnul, că se vede, de-acolo mergi și-ntâi la cetate și-apoi la Prolaz!”

Vasăzică s-au făcut schimbări. Acolo unde știam eu că-i liber, acum sunt grădinile oamenilor…

La Cetatea turcului

La Cetatea Carașovei („a turcului” cum văd că i se zice) ajungi așadar de la Crucea Iabalcei pe o potecă lină și pe care este greu s-o pierzi. Mai dai și de-un panou unde ți se spune că dacă vrei să donezi doi euro pentru infrastructura Parcului Național Semenic să trimiți un SMS. Dulce perversitate, auzi, dacă vrei, de fapt este biletul de intrare!

Cetatea a fost atestată documentar pentru prima oară în 1200 sub numele de „Castra Regalis” (Cetatea Regală, conform Mircea Rusnac) iar mai apoi, în 1323 a fost pomenită drept „Castrum de Crassou”. Are o suprafață de aproximativ 1500 de metri și este situată la altitudinea de 400 de metri. A făcut parte dintr-un amplu sistem de fortificații. A aparținut în perioada de glorie regelui Ungariei Carol Robert de Anjou. Apoi a fost cucerită de turci în 1520 și a fost abandonată la retragerea acestora din Banat. Există surse care spun că a fost folosită încă din vremea dacilor și romanilor.

Cetatea asta o vedeam din drumul care cobora de la sălaș (nu mai știu al cui era) și mergea în jos, spre chei. Pe-atunci, pe când vă zic eu, cetatea avea niște ziduri. Care au fost mâncate de vreme și sparte de oamenii din Carașova căci, așa cum zicea Vasile Sencu într-una din cărțile sale despre munții aceștia, la zidurile cetății s-a folosit un mortar în care era lapte și vin. Și astfel s-a făcut un zid mai tare decât cremenea. Dar oamenii locului, după ce turcii au plecat, au venit apoi și-au spart-o, luând pietre pentru casele lor.

Că așa a fost sau sunt doar vorbe, mie mi-e greu să spun. Acum însă, cetatea este o grămadă de pietre și de gropi, pline de rugi. Dacă n-ai ști că a fost cetate, nici nu te-ai gândi. Dar se vede tare fain de sus. Ah, și uitasem să spun că în situl cetății mai este o groapă mare, rotundă, care ar fi fost un rezervor de apă. Una dintre legende mai zice că aici ar fi fost un fel de tunel care ajungea jos în apa Carașului, de unde se putea lua apă în caz de asediu. Greu de crezut, căci „forajul” ar fi însemnat vreo 200 de metri de săpat în stâncă până la apa Carașului.

Greu de închipuit că pe atunci ar fi fost posibil un astfel de foraj însă, acolo unde nu știm, oamenii fac legende.

Cetatea Turcului este acum mai mult un punct de belvedere. De sus, se văd Cheile Carașului pe care le ai la picioare în față. În stânga vezi spre Prolaz, în dreapta vezi Carașova.

Drumul spre Prolaz

Partea faină a turismului modern este că devine greu să te rătăcești. Se fac bănci și mese pentru odihna drumețului. Din loc în loc găsești panouri care-ți explică unde ești și ce vezi în stânga, ce vezi în dreapta, cum se numește dealul pe care te afli. Când eram eu copil astea nu existau pe aici. Moșul Vatzulik (instructor la Casa Pionierilor) ne trimitea cu perii de sârmă, pensule și bidoane de vopsea să facem marcajul.

Plecând spre Prolaz poteca m-a scos într-adevăr spre sălașul la care n-am știut să ajung cu vreo două ore înainte. Pare părăsit, dar nu e! Atâta doar că, spre deosebire de 20-30-40 de ani mai înainte, crașovenii nu-și mai bat capul cu creșterea animalelor pe aici. Poteca coboară în coasta muntelui și trece pe deasupra altor sălașe.

Poiana Prolaz este o deschidere mare, de sus, din buza cheilor se vede minunat. De fapt, prolaz asta și înseamnă în limba croată, loc de trecere, deschidere. Înainte de a ajunge jos, la malul Carașului este o ramificație. Poteca o ia în stânga și te duce la Cantonul Comarnic, la peștera renumită de acolo. Mai departe, dacă vrei și dacă te țin picioarele ajungi pe Semenic. Ieși undeva pe la Vila Klaus, apoi în coada barajului de la Văliug. Pe vremuri am făcut drumul acesta, l-aș face și acum dar nu mai am cu cine. S-au dus toți prietenii mei, unii în alte țări, alții în pământ.

Poiana

Poiana Prolaz este plină de sălașe ale croaților. Ale crașovenilor cum le spunem noi, oamenii locurilor acestea. Mi-aduc aminte că au fost și niște timișoreni care, prin anii 90 și-au făcut aici o casă de vacanță. Acum e greu de construit, terenurile au regim de rezervație. Chiar dacă ai șansa să cumperi o bucată de pământ, ar fi greu să faci o fundație. Cel puțin teoretic. Eu aș fi putut cu vreo 25 de ani mai înainte să-mi iau un sălaș aici, dar n-am avut nevasta potrivită care să suporte. Aici, în Prolaz, nu este curent electric și pe-atunci nici semnal la telefonul mobil nu era.

Cei mai vechi, reșițenii care au mai umblat pe la viața lor pe aici, își aduc aminte că de 1 mai se venea cu cortul. Poiana era plină. Veselie. Râul se trecea pe un fel de cablu, adică o pereche de cabluri. De unul de țineai și pe unul pășeai. Acum este și o punte. După ce ai trecut, în stânga te duci spre strâmtoare, în dreapta o iei spre Carașova, unde ajungi după vreo 5 kilometri. Să mergem întâi la strâmtoare, la stânci, la canion, la cazane, cum vrei să-i spui…

Râul este mult scăzut. Mă uit la el și mă minunez. Pe vremuri ne dădeam pe el cu saltele sau cu camere din cauciuc pentru camioane. Prin poiana cu iarbă înaltă (se vede că n-a mai călcat nimeni pe aici de ceva timp) ajung la canion. Același dor, aproape aceeași apă, aceeași răcoare. Nu vreau să merg pe râu în amonte, asta pentru că la un moment dat poteca devine impracticabilă. Trebuie să mergi prin apă. Dar, dacă insiști și dacă vrei, ajungi la Cantonul Comarnic. Trebuie spus însă, în completarea a ce am zis mai sus, că de la Comarnic nu e musai să o iei în sus, spre Poiana Beții și apoi pe Semenic. La Comarnic ajungi în vechiul drum al STEG-ului, o cale ferată ce lega Reșița de Anina și care acum nu mai există. Așadar stânga, ajungi la Minda Reșiței iar dreapta pe valea Mărghitașului la Anina.

Nu știu dacă imaginile mele mai corespund cu ce este în realitate, dar voi verifica într-o zi.

Mai admir eu strâmtoarea cheilor și o iau din loc. Mărturisesc că atât mi-am propus, să vin în Prolaz și să mă întorc. Dar, dacă tot sunt aici (viermișorul din mine) de ce să nu merg și la Peștera Liliecilor? Ce mare lucru, ies apoi în Carașova și fac auto-stopul să mă întorc la Crucea Iabalcei de unde-mi iau mașina și valea spre casă.

Drumul spre Carașova

Carașul trecea prin poiană cu apă până-n glezne. Pe malul drept al râului era o turmă de oi înghesuită sub niște copaci. Mai în față, către mine, pe malul stâng, o grămadă de câini se tolăneau la umbră, lângă ei dormea un om. Îi văd spatele, stă chircit pe iarbă. Ce naiba să fac, cum trec printre ei!? Dau cu bățul în pământ să trezesc câinii care să latre și să trezească omul. Se trezesc numai dulăii care încep să hămăie și se reped la mine. Omul… nimic!

Mă lupt eu cu ei așa, îi țin cu bățul la oarece distanță dar erau prea mulți și mă înconjoară, mă pun cu spatele la un copac și strig la om: Eeee, alooo! Între timp unul aproape că mă ștanțează, așa, un pic, poate reușea mai mult dar se trezește omul meu și-i cheamă, câinii mă abandonează imediat și se culcă la loc.

„Vezi? Înainte de a intra în poiană trebuia să strigi la mine, ca să-i potolesc, vezi că acum parcă dorm, nu mai au treabă cu nimeni!” Da, încep să povestim, aflu că el șade la sălașul de la Crucea Iabalcei și a venit cu oile că a ars iarba și n-are ce le da să pască. Omul e cam știrb și abia-i deslușesc vorbele. Și-ntreb de unul, de altul, el zice că nu, nu mai e! Nici Ivan? Nici Călina? Nici Ursu? Nici, zice el. Și-mi povestește de o femeie care s-a luat cu unul de la Anina, de aia e sălașul acela gol acum…

Nu mă interesează femeia aceia de la Anina și-i dau binețe și plec.

Pe tot drumul n-am văzut decât două fete de la oraș, turiste curajoase, cu un câine care veneau spre Prolaz, de unde plecasem eu. Asta timp de vreo două ore de mers prin chei. Pe poteca săpată în stâncă. Pe vremuri… ehe… grupuri, grupuri, iubitori de munte, maneliștii nu se inventaseră.

Peștera Liliecilor

Am ajuns într-o poiană unde erau mulți copii, oameni stăteau pe pătură, veselie ca mai demult. Dacă nu vedeam un panou, nu mi-aș fi dat seama că sunt la Poiana Liliecilor. Serios. Nu vedeam peștera care, în amintirea mea, avea forma continentului Africa și i se vedea intrarea măreață deschizându-se din stâncă.

Și totuși, eram la peștera Liliecilor dar nu vedeam peștera! Era plin de vegetație, copaci, arbuști. Un câine mare și domol se apropie de mine. Mă miroase. Îl mângâi și-i vorbesc. O femeie mă întreabă dacă-l cunosc. Eu zic că nu. Apoi, mă întreabă dacă am fost în peșteră. Da, dar demult, tare demult îi zic eu. Ea mă întreabă dar cum este, cum ajungi acolo!? Eu sunt mirat, adică? Înțeleg că nu știe, nu a văzut-o, nu a trecut râul Caraș. Nici nu se vede nimic. De fapt, nu știu ce știu ei, înțeleg doar că cei care și-au adus copiii să facă baie în apă, ei nici nu au văzut peștera! Este acolo, la câțiva metri deasupra râului dar ei nu au văzut-o!

M-am supărat, peștera mea, în care urcam să văd râul de sus este deja invizibilă. (Este și un lucru bun, nu intră toți neaveniții în ea.) Nu-mi mai fac niciun selfie și plec. Continui drumul spre Carașova. Trec pe lângă „Peștera de după cârșe”, abia i-am văzut locul, ajung la podul de peste Caraș, urc la șosea și mă așez la intersecția cu un drum ce iese din sat. De la Lilieci și până la șosea am făcut 25 e minute. V-am spus, eram deja supărat. Cineva oprește mașina și mă duce înapoi la Crucea Iabalcei.

Aș putea spune că am fost dezamăgit. Natura s-a schimbat. Nu mai este nimic cum a fost. Unde a fost piatră acum e frunză. Unde a fost viață acum e piatră și rugi de spini. Timpul.

La intrarea în Reșița, la Lidl, era ofertă la bere. Am profitat. Era ultima bucată de vară.

 

• Tweet
• Pin It