Revoluție, solstițiu sau Crăciun. Aș alege doar solstițiu și Crăciun

Ieri a fost celebrată sau mai degrabă comemorată nebunia din decembrie 1989. 21 decembrie 1989, cap de pod al debarcării dictatorului și al desființării unei industrii și economii ce s-au dovedit a nu fi fost chiar un morman de fiare vechi. Tot ieri a fost solstițiul de iarnă. Cea mai lungă noapte de peste an, dar de azi ziua începe să crească.

Cu o zi înainte a fost Ignatul. Ziua în care tot gospodarul credincios sacrifica porcul. Sub nicio formă nu se putea face sacrificiul mai devreme sau mai târziu. Vorbesc de vremurile de acum vreo 50 de ani. Țin minte că mă trimitea tăticu la a ține porcul de coadă, că asta ar fi treaba bărbaților puternici (sic!) și să-i las pe ăștia mai bătrâni și mai slabi să-l țină de picioare și să-l junghie. Urlau dimineața de Ignat ulițele satului. Așa începea sărbătoarea Crăciunului. Popii m-ar trage de urechi și m-ar atenționa că este sărbătoarea nașterii lui Isus. Dar, credeți-mă, am și eu o vârstă, doar în colinde se vorbește despre naștere. Tot românul, de la opincă la vlădică, sărbătorește Crăciunul. Și după ce se pârlea porcul cu paie, se punea pe o ușă luată de la vreo magazie de prin curte și se pornea la tranșarea animalului. Copiii așteptau momentul în care se scotea vezica animalului sau beșica, în termenii de la țară. Beșica asta se umfla, se turnau în ea două, trei boabe de porumb și se lăsa la uscat. Devenea o minge perfectă. În fine, nu aveam de a face cu roboți de măcinat, se toca cu satârul, nu erau șprițuri de umplut cârnații, cel mult o dudă atașată mașinii de tocat carne. Uzual, pentru a face cârnați de orice fel, mațele se umpleau cu degetele și se îndesau cu coada unei linguri de lemn. Nu se gusta, nu se mânca, pentru că era post.

Trec peste sacrificarea porcului și ajung în Ajun. Muma lua o căldare cu apă, o punea pe foc și, în zeama de fiertul unui fel de caltaboș, punea niște colăcei numiți colindeți. Aveau să fie dați colindătorilor în zori, alături de o bucată de cârnat și poate doi, trei lei. Așa un miros și gust nu am mai simțit de când muma a murit și a luat cu ea toți colindeții ce s-or fi făcut vreodată. Pe la vreo șase, șapte ani am vrut să merg și eu în colindat. Că ești prea mic, că e prea frig, și da, erau nămeții și gerurile alea din Andersen. Atât cred că am putut plânge, încât tăticu s-a pus la treabă și mi-a făcut o colindă. Un băț decojit, înfășurat în coaja lemnului și afumat. Cea mai frumoasă și de neuitat colindă din viața mea.

Când petreceam Crăciunul la oraș, la Caransebeș, deja eram domni. Porcul se opărea, nu se punea carne la cantă, ci doar se afuma etc. Plus bradul de Crăciun, care la țară nu exista. Mama și bunica se învârteau prin bucătărie și înnebuneau pe oricine, oricât de sătul ar fi fost, cu mirosurile ce năvăleau de prin cratițe, oale și borcane.

Dar, cel mai important, în afara greutății porcului, a numărului felurilor de mâncare și de prăjituri rămânea adunarea familiei în jurul mesei de Crăciun. Așa că vă doresc și vouă, părinți, bunici, nepoți, copii să vă adunați în jurul mesei, să primiți colindătorii și să vă iertați unul altuia supărările, pentru că familia rămâne singura redută de neînvins în nebunia de viață ce o trăim. Crăciun fericit!

• Tweet
• Pin It