,,Prea multe lacrimi, prea mult sânge”. Și ceva noroc

Cam asta ar fi istoria poporului român. Lacrimi și sânge. Conform cronicarilor, cam așa am trecut prin viață, noi românii.

Astăzi, 21 decembrie, chiar într-o zi de joi, a pornit revolta la Caransebeș. Atunci, am avut noroc de două ori. Prima dată, în 16 decembrie 1989. Trebuia să merg cu prietenul meu Paca la Timișoara să vedem meciul de fotbal pentru câștigarea cupei intercontinentale. Nostalgicilor le reamintesc că acel meci nu putea fi urmărit decât pe programele vecinilor noștri sârbi și, la Timișoara, cumnatul prietenului meu avea antenă pe sârbi. Numai că, trenurile erau deja oprite pe ruta Timișoara-Caransebeș și mai pe departe, spre București. Și așa am rămas la Caransebeș. Spun că am avut noroc pentru că, la cei 22 de ani ce îi aveam împliniți atunci, cu siguranță am fi fost prin Centrul Timișoarei, ținte pentru gunoaiele ce au revendicat mai apoi ,,revoluția”.

Tăvălugul a pornit de la Timișoara și, joi 21 decembrie, ne-am revoltat la Caransebeș. Judecătoria în flăcări, Tribunalul în flăcări, Miliția în flăcări. Totul ardea. Sufletele noastre și clădirile simbol ale dictaturii ceaușiste arderau laolaltă. Nu am mai văzut de atunci atâta lume să plângă de fericire. Scăpaserăm de un coșmar. Ieșisem din el și gustam din libertate. Să poți spune ce crezi. După mine, cel mai mare câștig. Să poți avea parte de libertatea de exprimare. Că ești un prost, un mediocru sau un erudit, dobândiserăm dreptul de a spune. Revenind la datele tehnice, cred că am mai întrebat, întreb și acum, oare ce o fi fost cu cele șapte avioane de linie ce au aterizat în dimineața zilei de 21 decembrie pe aeroportul din Caransebeș? Numărate de mine din curtea districtului LC CFR Caransebeș în dimineața zilei de joi, 21 decembrie. În fine, sunt deja 34 de ani de atunci. Unii au murit, alții au uitat. Și mi se pare o nesimțire, obrăznicie și o crasă rea voință să te mai întrebi acum ,,la ce ne-a folosit?”. Ba mai mult, să fii nostalgic după vremurile de atunci. Când stăteai pe întuneric, în frig, fără pâine, ulei și zahăr, fără program tv și câte și mai câte.

Da, a venit în 1989 marea schimbare. Nu-i pot spune cu toată gura Revoluție. Dar, ceva s-a schimbat. Și, putem și noi să contribuim cu ceva la bunăstarea societății. Putem vota liber, putem să vorbim liber, putem munci oriunde în Europa asta. Avem libertate. Din păcate, să le răspund și celor sictiriți de schimbarea regimului, libertatea nu ți-o bagă nimeni pe gât, nu ți-o drămuiește nimeni și, mai ales, nu ți-o poate explica nimeni. O iei și trăiești cu ea.

Da, nostalgicilor, aveți dreptate. E al dracului de greu să trăiești cu libertatea față de a fi mânat cu bățul prin turma de oi. Nu închei până nu vă spun și când am avut a doua oară noroc. A fost chiar în 21 seara, în fața Miliției. Când Turcu, impegat de mișcare la CFR, m-a tras din fața clădirii de vis-a-vis, spunându-mi, hai mă, că ăștia trag cu gloanțe adevărate. Și a treia oară, în același an, a fost când n-am mai avut bani de stat în București până să vină minerii, după ce semnasem în Piața Universității pe bază de buletin, împreună cu prietenul Bucu, Proclamația de la Timișoara.