Poveste tristă dintr-o cârciumă comunistă

Încep prin a vă spune și a-i saluta pe cei ce au recunoscut în titlu că, este o parafrază la unul din volumele de poeme ale regretatului Ion Chichere. Ideea rândurilor ce urmează mi-a dat-o Iorgu, unul din clienții fideli ai stabilimentului de unde îmi câștig existența.

Iorgu are diabet. Și mai are unele, pe care se străduiește să le țină sub control. Are o minte brici și este fundamental antibolșevic. Astăzi mi-a spus o poveste. În cartierul minier din Anina, loc unde a crescut, prin anii 60, 70 și-a făcut apariția un mandatar. Oltean din Gorj de undeva. Nicio legătură cu Brâncuși. Omul a fost atras de recenta relaxare a comuniștilor față de modurile de producție. Și permiseseră la acea vreme sistemul de afacere în care ți se ofera dreptul de a fi mandatar. Ce însemna asta? Ca mandatar erai ca un fel de PFA de astăzi. Lucrai pe cont propriu și plăteai anumite dări statului.

Așa a apărut nenea Remus în cartierul minier din Anina. S-a făcut mandatar pe bufetul coloniei. Le servea copiilor sirop cu sifon. Undeva la un leu jumătate de halbă, poate doi, trei lei halba plină. Sumele nu sunt esențiale ci doar mersul poveștii. Nenea Remus se ocupa strașnic de afacerea sa și, pe lângă copii, firește că avea grijă și de părinții acestora, mai ales de tații lor, minerii din subteran. Care, cu siguranță nu gustau sirop cu sifon. Ei, dar ce mai făcea nenea Remus ăsta? Tot Iorgu îmi spune. Remus ăsta, umbla prin cartier dar, îi și vedea pe copiii ce veneau la un sirop. Unii mai necăjiți, mai prost îmbrăcați, exact ca astăzi. Și, înaine de începerea școlii, nenea Remus le cumpăra uniforme și rechizite. Mai auzea povești la bufet despre baba Ioana ce nu are lemne de pus în sobă în iarna ce va să vie. Și îi cumpăra lemne să nu înghețe peste iarnă. Dar, acum vine schepsisul societății ce ne voia pe toți egali în sărăcie.

Într-o zi, locuitorii coloniei sunt convocați la ședință de partid într-o sală suficient de mare să-i cuprindă pe cât mai mulți muncitori din zonă. O fi fost la școala din cartier, o fi fost la cinematograf, nici nu contează. Pe ordinea de zi, proces de condamnare a lui Remus. Iorgu spune că a fost un proces adevărat, cu judecătorul adus în prezidiul adunării. Viermele capitalist ce s-a propășit și îmbogățit pe spatele clasei muncitoare a fost pus la zid, supus oprobiului public. Și dă-i, și luptă cu discursuri ditirambice ale membrilor biroului organizației de bază al partidului comunist din intreprinderea minieră.

La un moment dat, spune Iorgu, s-a ridicat un miner ieșit la pensie, puțin matolit, ce-i drept, și întrebă prezidiul dacă pot și ei, victimele viermelui capitalist, să vorbească. Și au început minerii să spună despre uniformele cumpărate de nenea Remus, chiar baba Ioana s-a arătat nedumerită că de ce vor să-l bage la pușcărie pe Remus, că tocmai ce supraviețuise unei ierni cu lemnele cumpărate de dușmanul de clasă. S-a iscat o stare în rândul participanților că, nici vorbă ca judecătorul să-l condamne pe Remus. Dar, nici Remus nu a mai apărut pe la bufet. Minerii vorbeau că l-ar fi văzut vreu neam de-al lui prin locurile de baștină. Cam asta a fost povestea lui Iorgu.

• Tweet
• Pin It