POVESTE DE VIAȚĂ. A dat corpul ofițerilor SRI Reșița pe corpul cadrelor didactice de la Școala Internațională din Hilversum, Olanda

Diana Sluijik-Bogdan predă mai multe discipline în limba engleză la ciclul primar pentru copii cu vârsta cuprinsă între 4 și 12 ani. A fost primul job la care a aplicat după stabilirea în această țară și absolvirea cursului obligatoriu de limbă olandeză, pentru că engleza o stăpânea suficient. O recomanda calificarea obținută în România. A terminat Pedagogia, dar a făcut și un master în Psihologie. Diplomele i-au fost echivalate după un an de practică efectuată la instituția de învățământ, unde mărturisește că a fost primită cu multă căldură.

Despre școlile internaționale se știe că pregătesc elevi care pot parcurge toate etapele pentru a susține bacalaureatul internațional, fiindcă se aplică același sistem de predare în orice țară. Ele sunt frecventate de copiii expaților, adică cetățeni străini aflați într-o altă țară decât cea de origine, din motive ce țin cel mai adesea de contracte de muncă.

„Ei vin pentru o lună, pentru două sau poate pentru mai mulți ani și pe urmă pleacă. În școală avem peste 40 de naționalități. Cei mai mulți vin în Olanda fiindcă părinții au primit un loc de muncă. De exemplu, în Hilversum se găsește firma mamă a Nike, una dintre cele mai mari producătoare de echipamente sportive din lume și unde lucrează mulți străini. La nivel global, există o foarte mare mobilitate de forță de muncă.”

Diana Sluijik-Bogdan este foarte mândră de proiectul pe care îl realizează pentru școală. De 12 ani întocmește anuarul, acel „yearbook” devenit tradițional în multe țări din lume. Volumul cuprinde activitatea în imagini a fiecărei clase din timpul unui an școlar cu câteva explicații privind fotografiile.

„Directorul instituției mi-a propus de la început (parcă m-a citit că mă descurc cu tehnologia) să învăț softul și să întocmesc acest album care adună la un loc toate clasele, portretele elevilor și ale cadrelor didactice și majoritatea evenimentelor în care școlarii sunt implicați. Eu lucrez singură la acest proiect în format electronic care are 128 de pagini și cuprinde 26-28 de clase, mai precis 450 de elevi și peste 70 de cadre didactice. Colaborez cu toți colegii, avem fotograf special care vine să facă poze copiilor și cadrelor didactice. Când e gata, mai precis în luna mai, conținutul în format PDF este trimis unei edituri din Dallas, Statele Unite ale Americii, care imprimă materialul și îl trimite la noi. E o foarte mare bucurie sosirea anuarelor full color, de mărimea unui format A4, niște cărți în toată regula, cu pereți cartonați. Toată lumea așteaptă cu nerăbdare surpriza, și profesorii, și părinții.”

Anii de practică de la Reșița, atunci când lucra ca fotoreporter la ziarul Timpul, i-au format mâna și au ajutat-o să devină cunoscătoare într-ale programelor informatice. „Mare parte din ce sunt azi și din ceea ce știu să fac se datorează timpului petrecut la ziar. Opt ani am lucrat și am prins perioada grea de la început, când încă aveam mașini de scris pe birou și aparat foto analog, cu poze care trebuiau developate în camera obscură. La momentul apariției tehnicii digitale, deja am considerat munca aceasta boierie. Mă bucur că am parcurs trecerea de la aparatura veche la dispozitivele noi și că pot aprecia diferența. Cei care m-au învățat au fost colegii mei, regretatul Mircea Bălan și Matei Bâtea.”

A absolvit Liceul de Arte „Sabin Păuța” din Reșița și pentru că o pasiona fotografia, și-a dorit să urmeze la Cluj Facultatea de Arte Plastice, secția Fotografie-Video-Procesare computerizată a imaginii și de aceea avea nevoie să acumuleze cât mai multe cunoștințe. Dar, i-a plăcut atât de mult la ziar încât și-a schimbat planurile și a rămas. Spune că a îndrăgit nu doar interacțiunea cu oamenii, ci și felul în care această activitate i-a deschis orizontul. Experiența în presă i-a oferit accesul la multă informație și cunoaștere, ajutând-o să conștientizeze felul în care funcționează administrația, legăturile dintre diversele instituții, pârghiile economice și relația cu cetățeanul.

Olanda și pasiunea pentru flori

Cunoscându-i preocupările pentru lumea minunată a florilor, (locuind la casă avea spațiu suficient pentru așa ceva) o foarte bună prietenă i-a adresat invitația de a vizita pentru câteva zile Olanda. S-a întâmplat în 2008, tocmai în luna mai, luna exploziei de culoare, parfum și forme.

Nu doar parcurile pline de lalele înflorite, morile de vânt sau câmpurile multicolore, întinse cât vezi cu ochii, i-au încărcat sufletul de frumusețe și i-au vrăjit inima, ci și Remco Sluijik, olandezul care i-a devenit mai apoi partener de viață. Spune că a riscat atunci, dar știe că a luat cea mai bună decizie, chiar dacă a ales cu inima și în doar câteva luni lăsa România în urmă. A renunțat la o carieră ce părea să fie promițătoare. Era subofițer și mai avea doar un pas până la admiterea în corpul ofițerilor SRI Reșița, instituție unde lucra deja de aproape trei ani.

A plecat la Hilversum, în Olanda de Nord, provincie a Țărilor de Jos, fără teamă de eșec. Era sigură pe forțele sale, pe ușurința de adaptare în orice mediu și mai ales pe prietenia arătată de cel pe care destinul i l-a scos în cale. Cererea în căsătorie a fost cel mai romantic, mai inedit și mai regizat moment.

Vizitau Keukenhof, popularul parc plin de flori din Olanda, unde avea loc și un show cu păsări de pradă. „Foarte multă lume, spectatori de jur-împrejur și la un moment dat mă aud strigată la microfon de către unul dintre organizatori. Adică noi doi să fim parte din povestea lor. Am acceptat și am primit o mănușă de protecție pentru că urma să zboare către mine o bufniță destul de mare.

Cum se apropia cu aripile fâl-fâl, observ că de piciorul păsării atârnă un inel. Pe care apoi, așezat într-un genunchi, Remco mi l-a oferit. Am fost copleșită de emoție, am rămas fără grai. Sute de oameni au asistat la momentul acesta al nostru. S-a declanșat un val de bucurie generală și ropote de aplauze. Întreaga zi cât ne-am plimbat prin parc, trecătorii, cei care văzuseră scena, ne-au adresat felicitări și ne-au zâmbit. De aceea, pentru noi, Keukenhof rămâne locul unde mergem de peste zece ani în luna mai.”

Cu aceeași plăcere în fiecare an, cei doi vin în România. „Soțul meu a făcut pasiune pentru țara noastră și ar fi dispus să ne mutăm aici. Lucrează în domeniul IT și poate face asta de oriunde, adică poate fi digital nomad. Am străbătut România în lung și în lat, am fost în foarte multe locuri interesante și sunt sigură că am văzut mult mai multe obiective decât alți români.”

Revenind la Raiul de la Keukenhof, i se mai spune și „Grădina Europei”. Este cea mai mare grădină de flori din lume și se află în orășelul numit Lisse, situat pe la jumătatea distanței dintre Amsterdam și Haga. Se deschide în martie pentru a putea fi admirate toate tipurile de „bulboase” înflorite. Este vorba în primul rând despre lalele, apoi zambile, narcise, crocuși, iriși, anemone și alte minunății. În plus sunt vizitabile și superbele pavilioane cu trandafiri, cu crizanteme, sau orhidee.

Timpul liber dedicat florilor

Diana Sluijik-Bogdan mărturisește că s-a lăsat atinsă de microbul orhideelor și are în prezent o colecție de peste 100 de exemplare pe care le îngrijește cu pasiune. Munca îi este răsplătită de plantele care înfloresc în cele mai diverse forme și culori. De la alb, crem, pestriț, la bordo spre negru, iar unele dintre orhidee au și miros puternic. Adevărată simfonie a naturii pe masa din sufragerie! Spune că după prima sa vizită în Olanda, s-a întors la Reșița cu o valiză încărcată cu 25-30 de kg de bulbi de lalele, amarylis și alte nenumărate soiuri de care s-au bucurat cei de acasă, rude, vecini de stradă și prieteni.

Dacă e să numească un vis acum la început de an, atunci Diana spune că visează la o grădină mai mare unde să își poată amenaja o seră pentru toate plantele din casă. Grădina din prezent nu e suficient de spațioasă, iar orhideele se cer îngrijite mai atent. Cu siguranță „planetele” se vor alinia și vor ajuta la împlinirea visului. Așa se întâmplă întotdeauna, când vrei cu adevărat, poți!

• Tweet
• Pin It