Poveste de iarnă

Cred că pentru majoritatea celor ce fac parte din generația mea, iarna înseamnă zăpadă, Moș Crăciun dar și tăiatul porcului. Pe vremuri, nu atât de îndepărtate, doar vreo 50 de ani, porcul se tăia de Ignat. Încet, încet, în timp, de la 1 decembrie se dă startul la sacrificiu. E frumos dar, pentru mine, întreg ceremonialul era ca defilarea armatei. Frumos pentru cei care se uită, greu al naibii pentru cei implicați. ,,Dănică, hai să ții porcul de coadă că tăticu e gata să junghie porcul”. Asta era pe la șapte dimineața iarna, când zăpada era zăpadă și gerul era ger. Copilașul de cinci, șase ani era nedumerit și furios de ce nu poarte fi tăiat porcul dacă nu-l ținea copilul de coadă. Bine, odată trezit, copilul era prins în hora mirosurilor de șoric pârlit, entuziasmat de beșica umflată și scoasă pe uliță pentru o mică partidă de fotbal cu prietenii și foarte important de misiunea sa de a învârti la mașina de tocat ce împingea tocătura pe mațele ce vor fi devenit cârnați.

Ca o primă observație, copilul nu avea niciun fel de milă față de zbaterea animalului căruia i se înfigea cuțitul în gât. Mai târziu, în adolescență și tinerețe, dimineața începea cu ,,Dan, hai că în jumătate de ceas vine nea Petrică”. Nea Petrică era măcelarul care venea la jumătate la opt, fix. Și trebuia ca apa să fiarbă în cazan și tata, eu și mai vreun vecin pregătiți să ținem porcul pentru junghiere. După junghiere, porcul se opărea în troacă și se urca în cuier. Rând pe rând, devenea bucăți de carne rânduite după cum spunea mama. Șunci, slănini, oase de ciorbă, cârnați, cărmănadăl, șmer etc. Pe la cinci era gata totul. Mai rămânea tata de serviciu cu jumerile. O a doua observație. Lui Dan începuse să îi cam fie milă de zbaterea animalului la tăiere. Săptămâna trecută am fost la doi consăteni la tăiatul porcului. La unul frig, la celălalt ceva mai blândă vremea. Aceeași stare de când am participat în copilăria timpurie la un asemenea eveniment. În familie se întâmplă ceva important, aproape o sărbătoare. Fiecare are rolul său. Bărbații și femeile știu fiecare ce au de făcut. Observ că nu mai este vremea opăritului în troacă. Animalul este pârlit cu butelia. Avantaj, șoricul delicios dacă pui un praf de sare pe el.

Consecvent ideii că ritualul este frumos dacă îl privești, la primul sacrificiu m-am pus de serviciu la focul de la cazan, la al doilea m-am pus la făcut carnea în ciganie pentru pauza de masă. Aici aș face o paranteză pentru nostalgicii comunismului. Lângă mine, la ciganie, vine moșu casei. Cum lui îi place să povestească și mie să ascult, îmi spune printre altele, cum a ținut doi saci de zahăr mai bine de doi ani pentru nunta copilului. Cu greu procurați și ascunși ca nu cumva să dea peste ei milițienii dacă veneau să-l caute și de răchie. Și îmi mai spune cum, când n-aveai voie să tai vițelul din grajd, lua pușca în spate și cu tot riscul, pușca vreun țap sau porc să aibă carne în casă. Din frumusețile vieții în epoca de aur!

Revin.Veți spune că obiceiul a rămas neschimbat de zeci de ani. Da, obiceiul de a tăia înainte de Crăciun porcul. Și aici s-a pierdut data fixă, ziua de Ignat. Dar, copiii nu mai țin animalul de coadă, beșica nu se mai umflă pentru joaca celor mici, babele nu mai spală mațele, sarea și piperul nu se mai pun la ochi ci la gramaj strict măsurat cu cântarul electronic etc. Dar, una peste alta, obiceiul se mai ține, ne bucurăm că am mai prins un decembrie și sperăm că om putea duce tradiția mai departe, cât om mai avea voie.

• Tweet
• Pin It