Pe unde duc cărările pasiunii: la pas, prin liniștea Banatului de Munte
Pentru Monica Nicorici, drumeția nu mai este de mult doar o modalitate de a-și petrece timpul liber.
A devenit un alt fel de a descoperi lumea, de a se bucura de natură și, poate mai ales, de a se regăsi în liniștea pădurilor și a potecilor mai puțin umblate.
De aproape zece ani, Monica preferă să plece singură la drum. Nu pentru că s-ar fi săturat de oameni sau de poveștile lor, ci pentru că mersul la pas îi oferă libertatea de a privi, de a asculta și de a observa lucrurile pe lângă care, în grabă, ai putea trece fără să le vezi. O floare, o urmă de animal, lumina strecurată printre copaci sau sunetul unui pârâu pot deveni, în timpul unei drumeții, motive suficiente pentru o oprire.
A cunoscut și plăcerea turelor alături de prieteni, atunci când distanțele considerabile erau parcurse în compania mai multor persoane. În timp însă, a descoperit că adevărata bucurie a drumeției este legată de liniște.
„Pentru mine e așa, ca o chemare, o dorință, ceva la care nu pot să renunț. Umblând așa prin pădure, pe poteci, m-am apropiat cumva de mine, m-am regăsit încet-încet. S-au reașezat lucrurile. La Reșița am venit la facultate și încă de pe atunci, din primii ani, am preferat ca în timpul meu liber să plec pe distanțe mai scurte sau mai lungi, să mă relaxez. Încetul cu încetul, plimbările au devenit o obișnuință. Au fost dăți când am profitat nu doar de weekenduri, ci și de câteva ore în timpul săptămânii, după activități curente. Partea aceasta a țării, Banatul de Munte este ceva de vis, cu floră și faună speciale. Mărturisesc că am două mari iubiri, două locuri de care m-am îndrăgostit: Parcul Național Domogled-Valea Cernei, zona Herculane și Gărâna”, povestește Monica.
Așa a început o relație tot mai strânsă cu locurile și o dată cu trecerea anilor, plimbările s-au transformat în adevărate incursiuni în natură, fiecare anotimp venind cu propriile sale motive pentru a porni la drum.
Drumeții după calendarul naturii
Primăvara este, pentru Monica, un anotimp al descoperirilor. Uneori își alege traseele în funcție de florile pe care vrea să le vadă. Sunt drumeții tematice, construite parcă după calendarul naturii: la vremea ghioceilor, pornește să-i caute prin pădure; când apar narcisele, acestea devin motivul unei noi ture, iar în perioada înfloririi lalelei galbene de la Cazane, traseul poate avea o singură destinație.
Nu este vorba doar despre a atinge o țintă. Drumul este la fel de important ca locul în care ajunge. Merge încet, privește și se bucură de transformările pe care natura le oferă de la o săptămână la alta. După florile primăverii urmează alte semne ale trecerii timpului. Vara și începutul toamnei aduc roadele pădurii, iar potecile devin locuri în care Monica urmărește coacerea zmeurei, a afinelor și a murelor. Natura îi oferă astfel motive noi pentru a reveni în aceleași zone, dar niciodată în același anotimp și, de multe ori, nici cu aceeași stare de spirit.
Singurătatea ca formă de libertate
Pentru mulți, ideea unei drumeții solitare poate părea neobișnuită. Pentru Monica, însă, mersul singură este o alegere făcută în cunoștință de cauză. Liniștea îi permite să fie atentă la ceea ce o înconjoară și să nu transforme fiecare kilometru parcurs într-o conversație.
Nu simte nevoia unei companii doar de dragul companiei. O drumeție nu trebuie să însemne neapărat socializare. Uneori, cel mai bun partener de drum poate fi chiar liniștea. „Eu ies să savurez, să aud păsările, să simt aerul, să simt mirosurile și atunci nu cred că orice partener sau parteneră de drumeție mi se potrivește, prefer oamenii cu care sunt compatibilă. Am ieșit și doar în două persoane, sau mai multe și cred că nu m-aș potrivi cu grupuri clasice de drumeție. În plus, îmi place să îmi organizez singură traseul, drumul cu mașina, să îmi asigur nevoile legate de hrană și de apă.”
În singurătatea unei poteci, timpul curge altfel. Nu mai există presiunea de a ține pasul cu cineva, de a respecta ritmul grupului sau de a ajunge la o anumită oră într-un anumit loc. Există doar drumul și toate detaliile pe care acesta le dezvăluie celor dispuși să le privească.
Douăzeci de ani de descoperiri
Au trecut peste două decenii de când Monica Nicorici a ajuns la Reșița, iar orașul de pe Bârzava i-a devenit punct de plecare spre unele dintre cele mai frumoase locuri ale Banatului de Munte.
„A fost ceva așa…pe nesimțite, o conjunctură emoțională, mai multe pierderi și schimbări în viața mea, și am simțit cumva nevoia să ies din casă, să iau aer, să fac mișcare. Am simțit nevoia apropierii de pădure, dealuri, de natură în general. Am început cu locuri apropiate de Reșița, pe Cheile Carașului, către Dognecea, prin păduri…Când locuiam la Oravița mergeam pe Cheile Nerei-Beușnița, sau la cascada Bigăr, pe vremea când încă nu i se dusese vestea. Cred că toate au legătură cumva cu felul în care mi-am trăit cumva copilăria, când mergeam pe dealuri să culeg flori, atâtea câte erau în zona mea din Moldova și modul acesta de a ieși din casă atunci când eram mică, l-am luat cumva cu mine, aici, în Banat.”
Există frici legate de drum?
„Sunt conștientă de pericole, dar nu plec niciodată fără să am două sau trei cartele în telefoane diferite, mereu țin legătura cu cineva, o persoană pe care o anunț unde sunt și când ajung acasă. Mi-am luat mereu măsuri de precauție. Știu că pot fi și animale sălbatice, dar nu m-am gândit în mod special la asta. Am întâlnit odată o turmă mare de porci mistreți, dar nu m-am înspăimântat prea tare. Am depășit temerile și din nevoia de a ieși neapărat, conștientă fiind că nu întotdeauna îmi pot armoniza programul cu cineva. ”
Ceea ce cu mult timp în urmă a început ca o modalitate simplă de relaxare s-a transformat într-o pasiune care i-a influențat felul de a privi timpul liber. Weekendurile au fost primele ocazii pentru plecări, apoi au apărut și ieșirile de câteva ore, strecurate printre zilele de lucru.
„Da, mai ales vara mergeam scurt până la cascada de la Piatra Moale de la Ciclova, sau la Văliug, pe Cheile Gârliștei sau Cetatea Carașului. Oricând fac asta, mai ales când e ziua lungă. Decât să stau în casă, mai bine merg să simt energia naturii. În general merg pe trasee marcate, dar îmi plac zonele sălbatice. Îmi place să ajung în locuri pe unde poate nici pădurarii nu au ajuns.”
Astăzi, Monica nu mai are nevoie de un motiv complicat pentru a porni la drum. Și nici de vreun echipament sofisticat. Spune că e destul să te dotezi cu îmbrăcăminte și încălțăminte confortabile, impermeabile, care nu presupun cheltuieli deosebite pentru tipul acesta de plimbări și drumeții pe care le face și care nu sunt tehnice.
Uneori este suficient un petic de pădure în care tocmai au apărut ghioceii, alteori dorința de a vedea dacă s-au copt afinele sau simpla nevoie de câteva ore de liniște. Banatul de Munte i-a devenit astfel nu doar loc de drumeție, ci un spațiu al descoperirii continue. Un loc pe care îl poate revedea de zeci de ori și care, de fiecare dată, îi arată ceva nou.
Pentru Monica Nicorici, mersul la pas înseamnă mai mult decât kilometri. Înseamnă să fie atentă la anotimpuri, la formele de relief, la crânguri, avene și doline, la flori, licurici și fructele pădurii, la schimbarea luminii și la sunetele pe care le auzi atunci când alegi să taci, să fii singur.
Iar uneori, poate, cea mai frumoasă companie într-o drumeție este tocmai liniștea.
Sursa foto: arhiva personală Facebook
