Orfani cu părinți în viață

În 1931, nevasta lui Truț, Maria Terezia, a născut un băiat. Sandu. După trei ani, Truț a făcut o pneumonie severă și, dată fiind „emanciparea” medicinei în acele vremuri, a decedat. Maria Terezia a vândut toate proprietățile, s-a mutat la Timișoara și l-a dat pe copil la orfelinat, declarând că nu îl poate întreține. Sandu era a doua dată orfan. Cu mama în viață. Cea care avea să vină după vreo patruzeci de ani și să se instaleze în casa bătrânească de la Caransebeș, decretând: „am cancer, sunt mama ta și trebuie să mă ții până mor”. Sandu a crescut, a avut și el un băiat, Maria Terezia a mai trăit vreo zece ani, și-a terorizat nora, dar Sandu, de-acum cu nevastă, copil și mamă, era primul care își umplea farfuria, era primul pe lista de cumpărături, era cel căruia i se cuvenea dacă nu totul, cel puțin celui dintâi.

Vin în zilele de acum și observ cum copiii rămân orfani pentru că părinții pleacă în lumea largă pentru a agonisi bani ce ar urma să folosească creșterii și educației copiilor. Copiii nu ajung în orfelinate, sunt crescuți de bunici, dacă au, sau de neamuri apropiate. Cei mai mulți devin cazuri sociale, cochetând cu alcoolul, jocurile de noroc, vagabondajul. Și aici vorbesc din statistici și studii sociale. Care spun, printre altele, că dezvoltarea psihologică a copilului nu poate fi ruptă de relaționarea cu mama și cu tata. Miile de euro nu pot în niciun caz înlocui o îmbrățișare, o încurajare și un noapte bună înfăptuite de părinți.

Avem familii de succes, avem și familii ce trăiesc de pe o zi pe alta. În primul caz, părinții sunt mai toată ziua plecați pentru a face banii necesari unui trai peste mediu. Copilul are, ca urmare a muncii părinților, tot ce își poate dori. Haine de firmă, cele mai noi gadgeturi etc. Nu mai rămâne însă timp pentru iubire, pentru o relație părinte-copil. Are de toate și, la un moment dat, copilul o ia razna. De ce? Pentru că poate unde dragoste nu e, nimic nu e. Dar oare nu din dragoste pentru copil fac părinții ziua de lucru atât de lungă? În cazul familiilor ce trăiesc de pe o zi pe alta vedem copii trimiși la cerșit. Copii trimiși la muncă prin sat. Copii care nu știu ce este ciocolata. Nu merg la școală pentru a învăța, ci pentru a nu pierde părinții alocația. Și aș mai scrie și despre copiii ce nu pot relaționa cu părinții. Nu își pot exprima îndoielile, fricile ce vin în timp ce înaintează în vârstă. Nu pot discuta cu părinții lor despre lume, despre viață, despre sexul ce trebuie să vină și el odată, despre responsabilități și despre tot ce trece prin mintea unui copil ce devine adolescent și mai apoi tânăr. Nu sunt ei toți acești copii orfani cu părinți în viață?

• Tweet
• Pin It