O zi în excursie peste graniță

Nu, nu undeva departe, ci aici, la doi pași, la vecinii și prietenii noștri, sârbii din Banatul Sârbesc.

Plecarea

Invitația ne-o făcuseră, atât mie, cât și soției, Ana și Daniel cu vreo trei, patru săptămâni înainte, dar abia sâmbăta asta a fost să fie. Hotărâm să plecăm la zece dimineața. Zis și făcut. O zi la fel cu cele ce au fost în ultimele două săptămâni la Reșița. Răcoare dimineața, cu șanse de 20 de grade Celsius de pe la 11, 12 încolo. Eu, o vârstă având, iau pe mine și pulover, și geacă. Companionii râd, dar nu mă fac boșorog. Se va dovedi că vremea mi-a dat dreptate. De după Giurgiova până la graniță și în toată zona Serbiei ce am cutreierat-o, ceață și nu mai mult de 11 grade Celsius.

Granița

Cum spuneam, facem față ceții de la Giurgiova încolo, observăm că înainte de Oravița șoseaua tinde să își recapete celebrele valuri și cam înjurăm felul în care se lucrează la drum până și după Nicolinț. În fine, ajungem în vamă. O pustietate ce i-ar fi dat peste cap pe traficanții anilor din urmă. Între punctele de control observ ruinele fostelor free shopuri. Parcă am luat și eu de aici, pe un preț de nimic, ceva alcool și tutun. La ghereta sârbilor mi se pare că polițistul de frontieră se cam bagă în seamă cu nevastă-mea. Că are cumva un cățel de apartament de cartea de identitate pare ronțăită? Îmi aduc aminte de vremurile în care nu eram cetățeni UE și tipii de la vamă erau dumnezeii amărâților de români ce nu treceau neapărat granița pentru trafic. Acum se fac glumițe. În fine, suntem în Serbia.

Paradoxul agriculturii non-UE

Nu ai cum să nu vezi trecând granița cum terenurile sunt arate, însămânțate și îngrijite ca la carte. Să nu mai vorbesc despre livezi. Mere, pruni, dar și nuci, primele văzute în viața mea. Daniel, pasionat de cele ale pământului, ne arăta toate cele. De parcă pusese automobilul pe pilot automat. Agricultură ca la carte. De ce aici da și la noi nu? Poate că or avea preț fructele, or avea unde să le vândă, ne dăm cu părerea în timp ce intrăm în Biserica Albă.

Distrugerea mitului bunăstării vecinilor noștri

Nimerim în ziua în care se organizează piața de vechituri. Vă rog să mă credeți că am suportat un scurt circuit a ceea ce știam despre sârbi înainte de 1990 și puțin după, față de ce am văzut aici. Cu adevărat piață de vechituri. Haine pe care noi ne gândim să le ducem la tomberon sunt scoase la vânzare. Scule și unelte ce le foloseam pe vremea comunismului. Celebrul ceas de mână electronic ce-l cumpăram prin anii ’80 de la sârbi. Curele de pantaloni, pantofi, linguri, farfurii etc. Numai bune de aruncat. Fără să vreau mi-am adus aminte de prima cola adevărată băută la Greoni, adusă de o femeie ce avea permis de mic trafic la frontieră. De blugii adevărați, de șampoane, de vegeta făcută la Liubliana, de guma de mestecat, de banalele plase de un leu cu toți idolii pictați pe ele, de ciocolata eurocrem etc. Și acum?

Și acum, pentru ce am venit de fapt. Prânzul cu pește și alcoolul pentru afinată.

Așa ne-au și spus Ana și Daniel. Mergem la sârbi să mâncăm un pește. Plecăm de la piața din Biserica Albă și mergem spre Stara Palanka. Pe drum observ încă o localitate ce își are nume după culoarea bisericii. Biserica Roșie. Și da, biserica pe lângă care am trecut era toată din cărămidă roșie. Ajungem la destinație. Liniște. Un sătuc pe malul Dunării. Puzderie de pești și peștișori în apă. Decor de anii ’80. Daniel face oficiile de șef de clan. Nu înainte de a ne arăta unde vine și de unde pleacă bacul ce scurtează un drum al localnicilor cu peste o sută de kilometri. Bacul nu era acolo, dar avea să se bucure la plecare când bacul tocmai sosise. Ne conduce înspre restaurant. Intrăm și ne uităm după o masă. Imediat apare ospătarul și ne arată una pe care ne-o poate oferi doar dacă ne cărăm în două ore. Nu riscăm, așa că ne conduce la o alta, ceva mai dosită, dar unde putem să și adormim la masă dacă rachiul e prea tare și prea mult. Ne așezăm. Primul lucru, vine scrumiera. Deja au avut un zece din partea mea, un oropsit al fițelor europene în domeniu. Nici nu ne aduce meniu ospătarul, ne întreabă direct: ciorbă și platou de patru? Daniel spune da. Între timp, o cafea, un rachiu, o apă. Vine ciorba. Excelentă la gust. Totuși, legume, ceva? În fine, aveam să descopăr la un magazin în Vârșeț plicul-minune. Vine platoul pentru patru persoane. Vă jur că acele persoane ar putea mânca tot ce era acolo doar după o zi de coasă. Mulțumim frumos și plătim. Cash, în lei, că netul tocmai picase. O sută de persoană. Să nu uit, în birt se vorbea aproape exclusiv românește. Ba chiar când m-am așezat la masă am salutat un amic. Ce mică e lumea!

Vârșeț, mall, graniță, acasă

Plecăm spre casă via Vârșeț. Pe drum, aceleași ogoare și plantații exemplare. Prin localități, două, trei case super, multe triste, câteva spre demolare. Ce ne-a frapat, senzația de locuri părăsite. Nu animație, nu oameni pe străzi, mașini puține. Ajungem la destinație, mallul chiar pe șoseaua ce duce la Timișoara, implicit la Reșița. Ceva asemănător cu zona comercială de la Kaufland-Câlnic. Numai că alimentarul era asigurat de un alt brand. Produse nici scumpe, dar nici ieftine. După ceva din bumbac dădeai cu tunul și nu găseai. Dar pentru ce am mers noi la mall? Să cumpărăm celebrul litru de alcool, care la noi, la oficial, se duce spre suta de lei. Ei, dragilor, am găsit cu zece lei. După ce am întrebat, cu mâinile, evident, unde este produsul pe raft. Noroc cu un vlah căruia i s-a făcut milă de noi și, râzând, ne-a condus unde era alimentul aproape dosit. Mai departe, ce să vă spun. Vamă la sârbi, un minut. Vamă la UE, aproape jumătate de oră. Pentru buletine. Plecăm în trombă, un vameș strigă după noi. Noroc cu geamurile deschise. Ați cumpărat ceva? Nimic! Hai, ați fost la sârbi și nu ați cumpărat nimic? Eu dau să zic că ceva condimente și câte o sticlă de alcool, dar Daniel, mai rapid și mai tare: „Mâncare!” OK! Drum bun!

Dragilor, cam asta a fost excursia noastră la vecinii și prietenii noștri sârbi. Una peste alta, vă recomand.

• Tweet
• Pin It