Nostalgie, gânduri, poate și o răbufnire. Celelalte Cuvinte, în concert la Reșița

Așa funcționează lumea de multă vreme: din când în când, cineva trebuie să mai fabrice câte un erou, de exemplu. Este unul dintre modurile în care poți duce lumea într-o anumită direcție. Interviu cu solistul Călin Pop – Celelalte Cuvinte.

Revin la Reșița cu un nou album, „Lumea asta” și promit un concert de excepție. În această seară, de la ora 19, la Club Trust MC Reșița, Celelalte Cuvinte se întorc la aromele din copilărie, la miresmele teilor și la amintirile frumoase din Reșița. Mara Petrovna, artistul plastic, în dialog cu Călin Pop.

„Pentru noi este un motiv să ne întâlnim din nou cu Reșița. Am cântat mai des când avea Ovidiu clubul, Rock Cafe, dar în ultima vreme mai rar. Eu am niște povești foarte faine cu Reșița, începând cu mirosul de tei, când plecam dimineața de acasă, din Moroasa, să mă duc la tren și să plec la Timișoara, continuând cu acele concerte pe care le-am făcut, cu momente din copilăria lui Marius. Am amintiri frumoase la Reșița, au fost vremuri care au avut aroma lor. Revenind, este o reîntâlnire. Este și un album nou, care va cuprinde cea mai mare parte a pieselor de pe noul disc de studio, într-o serie de concerte de neratat pentru fanii rock și metal, dar și un prilej de a ne aminti și piesele cunoscute.”

Deci majoritatea „idolilor” sunt fabricați?

„În spatele multora e politică. Eu, personal, nu am fost niciodată un tip care să meargă înainte cu o politică sau alta – deși mai răbufnesc din când în când, și mai scriu unele lucruri. Întrebarea pe care o pun eu este simplă: „Ne merge mai bine?”. Nu! Acesta este răspunsul. Indiferent cine „patronează” – și patronează tot alții, de 30 de ani. Au vândut ce n-a vândut nici cel de dinainte, au stricat, au făcut datorii, și poporului îi merge tot mai rău. Iar poporul nu reacționează… “Aferim nevrednicie, mai rău barem să nu fie”- ăsta e un vers dintr-o piesă a noului nostru album cu mai multe cuvinte moștenite din limbajul turcesc (“Allaturka-Allafranca”). La un moment dat am fost luat și la mișto, de o publicație din asta obscură – întrebarea a fost: „Să fie Călin Pop vreun revoluționar…?”  Nici vorbă! Eu îmi exprim uneori nemulțumirea, mai ales în legătură cu impotența și cu lipsa de reacție, înțelegi?

Noi nu am plecat din țară, ci am stat, am trăit, am încercat să ne târâm cum am putut.  Nu vreau să fac comparații cu cei care au plecat, sub nicio formă!, dar eu am stat cu speranța că va fi mai bine! Am îndurat multe lucruri, și acum fac la fel cu toate dările, toate impozitele, toate aberațiile astea de prețuri, toată corupția, pentru că eu am simțit că noi am însemnat ceva pentru cei de aici. Și câtă vreme însemnăm ceva pentru cei de aici, înseamnă că avem un rost!

Ce înseamnă ei pentru voi?

Ei ne-au făcut să stăm aici. Publicul, cei care ne ascultă. Pentru ei existăm și acum, după 42 de ani de la primul concert. Nu au fost 42 de ani în care am făcut numai asta – că în timpul ăsta, am făcut de toate: am fost și studenți, și repetenți, și ingineri, și patroni, și proprii angajați, am trecut prin toate, știi? Dar asta ne-a făcut să continuăm. Multe voci spun că nu mai e de stat în România, că mai bine pleci. Dar ce exemplu mai dai pentru cei mici, dacă faci asta? Cui îi lași?

Ultimul să stingă lumina…?

Ce lumină, că ăștia tot sting lumina între ei, înțelegi? Nu. Nu. Deci nu am o problemă cu cineva anume, că ținem cu unii sau alții din politică… Toți ne-au dezamăgit! Toți, toți, toți! De aici și titlul albumului, că despre Celelalte Cuvinte vorbim: Lumea asta reprezintă o sursă infinită de inspirație pentru noi! Acum a fost lumea asta, nu doar țara asta, și urmărim ce se întâmplă…

Este acest album o răbufnire?

N-a fost neapărat o răbufnire, cât o observare. Poate și o răbufnire, pe alocuri, dar și un amestec de nostalgie, de gânduri… El însumează o perioadă lungă, în care noi ne-am tot frământat – că am avut și noi frământările noastre interne, căutările noastre. Acest album a început să se coacă imediat după 2008, câte puțin, și a avut un drum destul de lent pentru că am avut și concerte între timp, și tot felul de alte activități. Am mai lucrat la el, l-am mai lăsat, apoi ne-am întors. Aici mai e un aspect: progresul acesta tehnologic te și încurcă. Ai la dispoziție studio, ai la dispoziție tot ce trebuie, boxe, instrumente, timp. Te apucă lenea, nu poți altfel, când știi că ai totul la dispoziție nu te grăbești. Pe vremuri cum era? Aveai o săptămână! Așa că în săptămâna aia stăteai până noaptea, munceai, duceai beri la nenea Freddie Negrescu (Doamne! Un sunetist adevărat!), mai trăgeai niște țigări în curte la Electrecord, dar îți făceai treaba, că atâta aveai la dispoziție în studio. Și mergea repede, că veneam cu lecția învățată, când știam că nu se poate mai mult. Acum, când avem tot timpul din lume. Ne permitem să le rumegăm. În fond, au mai fost și albume solo, că mă mai mănâncă pe mine „focul creației” și mai scot o piesă sau alta, să nu le țin în sertar. Poți să o numești întreținere spirituală, să spunem. Prioritatea este, evident, Celelalte Cuvinte. Trupa este cea mai importantă din toate punctele de vedere – și al meu, și al colegilor, și al celor care ne ascultă.

Colaborezi și cu fiul tău, Marius.

Marius este reșițean, a propos. Este născut la Reșița! Eu am legături puternice cu Reșița. De fapt, a fost și o mișcare rock pe care am pornit-o acolo, pentru că nu îmi plăcea să stau și nici nu îmi prea venea să plec des la Timișoara, cu familie proaspăt închegată. Am nimerit la Reșița niște liceeni, am numit proiectul Transrock și am început să fac o mișcare acolo. Am avut și niște concerte – un vestit concert la Ateneu… Asta se întâmpla prin 1982, eram la început.

Cu Marius, acum, a fost o conjunctură, s-au aliniat astrele: imediat după pandemie, s-a mutat la Oradea, și-a adus aminte că aici are părinți și o casă, știi? El fiind tată, are un copilaș, a considerat că e mai bine la aer curat, la o altfel de liniște… Eu atât le-am spus colegilor: „Marius s-a mutat la Oradea!” Atâta le-a trebuit! – „Păi,hai să…” – „Păi, hai! Chemați-l!” I-au propus și Marius a acceptat cu bucurie, deși e plin până peste cap cu o grămadă de proiecte. Eu nu știu cum se împarte, n-aș putea să fac asta dacă aș fi în locul lui, nu știu cum mai ține minte și Celelalte Cuvinte… Și trupe, și proiecte, și jazz, și studio, și ore de chitară… Eu n-aș putea, aș prefera să mor de foame într-un  șanț, decât să am atâtea chestii pe cap, sincer! Lui îi place. Eu m-am obișnuit mult mai boem, mai liber. În același timp, mie mi-a plăcut mai mult să mă canalizez în mai puține direcții. La mine e o chestiune de focus, funcționez altfel. În plus, vin din altă generație și am alt trecut, pe fruntea mea scrie Celelalte Cuvinte, orice-aș face!

Cum faci un proiect să reziste timp de 42 de ani?

Nici nu știu. Cred că banii au avut un rol cheie, pentru că dacă ne-ar fi păsat de bani, n-am fi rezistat mult. De altfel, ne-am și comportat ca atare. Hai să ne amintim – că poate unii nu mai sunt și alții au uitat: noi am dat și concert de adio în Timișoara! Când am scos primul album, cel cu pătrățele, ne-am gândit că e primul și ultimul album! Cam așa s-a desfășurat treaba, nu știam că vom avea o carieră… Că au mai apărut discuții, au mai apărut certuri, bun… Dar noi am avut pasiune pentru muzică și asta ne-a ținut împreună. Deci noi n-am avut gândul să trăim din asta. Nici nu știu cât primeam la început la Casa Studenților, două sau trei sute de lei, ceva de genul ăsta. Noi n-am nimerit nici perioada aceea în care se făceau marile turnee cu ARIA, eram studenți, am fost prea copii, prea tineri. Cred că ne-a rămas ideea asta, plăcerea asta pentru muzică. Crede-mă că sunt momente în care ne urâm unul pe altul, dar muzica ne place! Înțelegi? Ne urâm, că ne știm fiecare greșeală, știm ce se va întâmpla, știm unde o dăm în bară, dar nimic nu poate egala bucuria de a cânta împreună, nimic pe lumea asta! În plus, am avut noroc când ne-am ales consoartele, pentru că înțeleg fenomenul și ne-au lăsat să ne facem damblaua. Sigur că la un moment dat mai apare și factorul responsabilitate, mai și îmbătrânești… dar noi considerăm că suntem datori celor care ne ascultă – celor care au mai rămas.

A devenit rockul o muzică de nișă în România?

N-au mai rămas atât de mulți, pentru că lumea s-a schimbat. Generațiile tinere caută altceva. Tinerii care vin la noi la concerte sunt produsul unei alte generații: au găsit în casă un disc cu Celelalte Cuvinte. Să nu uităm că noi n-am fost sprijiniți de mass-media, cum au fost alte trupe – Phoenix, de exemplu, idolii mei din tinerețe. Eu au mai fost difuzați, în vremea lor. Noi nu, poate am fost antipatici, poate nu le-am fost dragi unora sau altora, poate am fost o mișcare prea diferită… Nu știu de ce. Acum sunt și alte vremuri, și la nivel global a avut loc o transformare a muzicii în ceva ce nu deranjează oamenii. Muzica a fost transformată în entertainment – e ceva în plus când omul face altceva, când se relaxează… Nu te mai pune să gândești.

Pentru cei foarte tineri e mai greu, pentru că ai nevoie de un precedent. Știi, primul concert Phoenix cu Cei de ne-au dat nume a avut loc în 8 martie 1972, la Oradea – nu știu dacă ei își mai amintesc asta, dar eu știu, pentru că am fost acolo, am avut o invitație de la tatăl meu. Discul a apărut mai târziu, în toamnă, dar acela a fost primul concert. A fost celebrul concert la care Covaci i-a spus lui Baniciu: „Vezi? Aici ai să cânți tu!” – și i-a arătat o mare de oameni… Am văzut acel concert și mi-am spus că și eu vreau asta, vreau să fiu ca ei! Apoi, cu timpul, am înțeles că eu nu voiam să fiu neapărat ca ei, dar voiam ceea ce făceau ei, voiam să cânt, să fiu pe scenă, să am și să dau acea energie. Deci mie acel concert mi-a modelat viața, aveam 11 ani și m-a făcut să vreau să fac muzică. Nu oricine are acest noroc! Poate și noi, la rândul nostru, am dat asta mai departe. Mă bucur că am avut această șansă! La un moment dat, a venit la mine solistul de la Survolaj și mi-a spus: „Călin, ții minte că erau doi elevi care veneau la voi la repetiții?” – noi aveam o sală la Casa Studenților și avea o curte comună cu școala, și tot veneau doi elevi să ne roage să îi lăsăm să vadă repetițiile… Le spuneam: „Bine, dar fiți atenți, să n-aud vorbe dup-aia că lipsiți de la școală, chiuliți, și să se supere profesorii pe noi!”. Erau ei! Deci și noi am dat un imbold mai departe și pe mine asta mă bucură foarte mult!

Mai e un argument: era comunism. N-aveam altceva. Ăia nu lăsau nici becul aprins după ora zece! Asta era o oază de libertate, era o conjunctură. Și nu veneau nici formații străine pe care să le vezi live, cum e astăzi, când poți să vezi orice.

A contat faptul că exista un „dușman comun”?

Dușmanul comun era lipsa libertății, da. S-a manifestat inclusiv în cenzură. La noi, singura cenzură a fost povestea cu coperta și a suportat-o Andrieș. Ne-a recomandat cineva să ne împrietenim cu el și noi l-am rugat să ne facă o copertă pentru disc – el fiind arhiect și un om foarte talentat. Coperta a fost refuzată, pentru că li se părea cenzorilor că face aluzie la cutremurul din 1977. A trebuit să facă repede altă copertă, peste noapte, și așa a apărut discul cu pătrățele. Asta a fost toată cenzura! Cu textele noi n-am avut probleme, cred că o singură dată s-a întâmplat să refuze ceva… Cred că erau prea subtile. Șefii de atunci, în micimea lor – că ăstora nu le trebuiau baieți foarte intelienți – reacționau dacă spuneai pe șleau. Plus că noi eram studenți și nu atrăgeam atenția atât de tare.

Unde sunteți voi, în peisajul muzical de astăzi?

În locul în care pot să îmi îndeplinesc scopul: este important ca activitatea asta să se auto susțină (ceea ce se întâmplă) și să pot să exprim ceea ce vreau să exprim. Pentru că de asta faci muzică: să împarți ceva ce e în sufletul tău, să dai o emoție. Generația tânără încearcă să reușească prin tot felul de moduri, dar mulți nu ajung la notorietatea pe care și-ar dori să o aibă. Posibilitățile sunt maxime, pe de o parte – azi se poate orice! Ei au posibilități enorme, față de noi! Inclusiv din punct de vedere tehnic! Au instrumente pe care noi nici nu visam să le avem, noi luam chitare, le ciunteam, le revopseam, puneam doze pe ele, făceam toate prostiile ca să fie ceva mai interesant. Noi n-aveam instrumente, lucram cu făcături! Ei au, acum, absolut totul la îndemână. Unii dintre ei devin instrumentiști extraordinari și cântă foarte bine, ideea e să exprime ceva. Care e motivul? De ce faci muzică? Care e conflictul, ideea? Cei care găsesc asta pot avea un drum bun. S-a ajuns la o perfecțiune instrumentală de invidiat, în unele cazuri, deși uneori lipsește mesajul. Unii au, alții nu. Iar rockul, ca gen, a ajuns astăzi în mai multe extreme.

Celelalte Cuvinte va lansa albumul Lumea asta și la Reșița, în 24 martie, în componența Ovidiu Roșu (sunet, vioară), Marcel Breazu (bass), Marius Pop (chitară), Leontin Iovan (tobe), Călin Pop (voce, chitară). Biletele mai pot fi achiziționate pe site-ul ambilet.ro.

• Tweet
• Pin It