Morile de apă din Gârnic şi avantajele traiului în mediul rural pe timp de coronavirus

Într-o lume în care coronavirusul a transformat totul într-o adevărată luptă pentru supraviețuire, în special în mediul urban, unde oamenii, asemeni vânătorului când își vede prada, golesc rafturile marketurilor încărcând cărucioarele cu zeci de baxuri de hârtie igienică, cu sute de kilograme de făină, fără să aibă grija aproapelui dacă mai apucă să cumpere ceva sau nu, unde teama și panica de răspândire a temutului virus blochează orice relaționare cu cei din jur, situația actuală având o anvergură de n ori mai mare decât ciuma bubonică a lui Defoe, efectele problematicii COVID-19 par să nu afecteze traiul în mediul rural, isteria urbană aici fiind doar un film SF.

În satul Gârnic (Caraș-Severin), spre exemplu, satul de reședință al comunei cu același nume, unul dintre cele mai mari sate de cehi din cele șase existente în România, aflat la o distanță de doar 14 km de orașul Moldova Nouă, timpul parcă se oprește în loc. Aici, subiectul coronavirus prezentat la TV rămâne doar la stadiul de subiect de presă, el pălind în fața naturii care, revenită la viață, invită la visare, la meditație, primăvara fiind anotimpul în care localnicii încep să-și îngrijească pământurile pentru ca apoi să se poată bucura de roade, asta pentru a nu deveni dependenți de produsele de pe rafturile magazinelor alimentare.

Conștienți, totuși, de faptul că ar trebui să se protejeze în această perioadă, sătenii nu dau dovadă de ignoranță, însă consideră temutul virus drept o altă problemă care va fi depășită, la fel cum multe subiecte considerate o amenințare pentru umanitate au trecut în istorie.

Mai mult decât atât, bătrânii, deși cu o situație financiară nu tocmai lăudabilă, au învățat să-și păstreze zâmbetul pe fața brăzdată de atâtea încercări, iar faptul că sunt încă în putere, un lucru extrem de important pentru copiii plecați la muncă în străinătate, reprezintă pentru ei cel mai prețios dar de la Dumnezeu.

În mediul rural, departe de aglomerația urbană, relaționarea cu cei din jur e mult mai apropiată, oamenii nearuncându-și priviri tăioase dacă, cumva, cineva strănută sau tușește, acestea nefiind motive de a fugi mâncând pământul doar, doar se va scăpa ca prin urechile acului de cine știe ce primejdie.

Ziua aici pare mult mai lungă, iar atenția acordată animalelor din curte, singura alinare a bătrânilor, și îngrijirea pământurilor pare să-i desprindă pe localnici din filmul groazei și al spaimei, aceștia detașându-se de lucrurile materiale în favoarea lucrurilor care nu ne fac simplii călători prin viață.

Morile de apă din Gâlnic – utilitate pentru localnici, farmec pentru turiști

Satul Gârnic, renumit nu doar pentru că este cel mai mare sat de cehi din țară, atrage an de an mii de vizitatori din toate colțurile țării/lumii şi datorită comorilor de-a dreptul prețioase pe care le găzduiește: morile de apă vechi de peste 100 de ani.

Vasile Căpiț, în vârstă de 48 de ani, povestește că localnicii încă vin la moară pentru a măcina cerealele fie pentru a prepara apoi o pâine proaspătă de casă, o mămăligă sau pentru a le asigura hrana animalelor, omul fiind de părere că o gospodărie fără animale seamănă mai degrabă cu un castel părăsit:

„Morile din Gârnic au o vechime de peste 100 de ani. După cum puteți vedea, ele sunt încă funcționale și oamenii vin aici pentru a măcina porumbul, grâul. Gândiți-vă că aici veneau să macine cerealele și bunicul și tatăl meu. În urmă cu doi ani am schimbat acoperișul acestei mori pentru că era deteriorat. Trebuie să ne îngrijim de ceea ce avem. Morile de apă îi atrag ca un magnet pe turiștii care ne calcă pragul, mulți dintre ei spunând că nu au văzut niciodată cum se macină făina. Avem animale și trebuie să ne îngrijim de ele. Suntem oameni de la țară, obișnuiți cu produsele noastre”.

Așadar, în zile de grea încercare, natura luptă să-l țină în frâu pe om pentru a nu se dezumaniza. Totul înflorește în jur, pământul așteaptă „tăcut” să fie brăzdat, semănat, iar firele ierbii îndeamnă la calm, la speranță, la un nou început, dar mai ales la cel mai de preț lucru al întregii călătorii pe acest pământ: la iubire.