Îl auzim, îl și folosim, dar când, cum, în ce context și, mai ales, de ce? Multe lucruri nasc întrebări, multe întrebări au răspunsuri, dar cele mai bune întrebări sunt cele care nasc ele însele contexte.
Mercantil poate fi un cuvânt născător de întrebări și creator de context. Multe cuvinte au o poveste a lor, dar, poate, și mai multe sunt o poveste în sine. Sincronia și momentul mă preocupă mereu, dar trebuie să admit că și diacronia are farmecul ei de netăgăduit.
Așadar, mercantil nu e un lexem apărut peste noapte, aterizat în dicționarele recente pentru că s-a plasat în uzul vocabulesc al vreunei comunități restrânse. Așa se prezintă el, într-o limbă română a unui timp bifat deja, în Dicționarul limbii romîne contemporane (1955-1957): „MERCANTÍL, -Ă, mercantili, -e, adj. Relativ la comerț, comercial, negustoresc. ♦ Care se preocupă numai de cîștig, care caută în orice împrejurare numai profitul; interesat.”
Alt dicționar, același cuvânt, o poveste similară și o adaptare la o altă contemporaneitate: „MERCANTÍL, -Ă adj. 1. referitor la comerț, negustoresc, comercial. 2. preocupat exclusiv de câștig. ◊ (despre sentimente) bazat pe interese materiale. (< fr. mercantile)” – Marele dicționar de neologisme (2000).
Noul dicționar explicativ al limbii române (2002) își etalează și el contribuția, adăugând și el tușa-i specială: „MERCANTÍL ~ă (~i, ~e) 1) rar Care ține de negustorie; propriu negustoriei; negustoresc; comercial. 2) Care urmărește (numai) obținerea câștigului material; fondat pe interese materiale; preocupat de interese materiale. 3) (despre sentimente) Care este bazat pe interese de căpătuire./< fr. mercantile”.
Opresc aici periplul cultural-lingvistic și răspund rapid, prin raportarea la diversele-i materializări, la întrebarea: Ce/cine poate fi mercantil?
Am lăsat pentru final alăturarea pe care o percep oximoronică, dar perfect actualizabilă și de reținut: „Pe lângă înfățișarea lor fizică, destul de urâtă, cu niște urechi supradimensionate, aceștia au și un suflet mercantil, făcând orice pentru a face profit, fiind dispuși să apeleze la orice mijloace pentru asta, nepăsând-le de părerea celor din jur”. (https://glasul.info/)
Fluxul neîntrerupt al conștiinței mă duce cu gândul la ceva neaoș și amuzant: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!”. Viața (reală) e o luptă și fără un sâmbure de mercantil ar fi parcă ușor searbădă! Totuși, vreau să cred în neadevărul acestor vorbe: „Lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci.” (I. L. Caragiale)
Să fi zis vreo năzbâtie?!