Medicul care și-a dedicat jumătate de secol din viață pentru a vindeca trei generații!

Unii oameni se nasc pentru a-i ajuta pe ceilalți. Și o fac atât timp cât Dumnezeu decide să le lase puterea și înțelepciunea. Un astfel de exemplu este Angelica Oprean, medicul pediatru din Oravița prin ale cărui mâini au trecut trei generații!

Am ales să povestim astăzi despre un om al cărui destin a fost să vindece. Nu pe oricine, ci pe acei semeni care sunt la început de viață. Pe Angelica Oprean o cunosc toți locuitorii din Valea Carașului, dar în special orăvițenii. Fie că au avut copii sau ei înșiși i-au fost pacienți, medicul pediatru care a fost în slujba cetățenilor timp de 50 de ani ne spune astăzi povestea sa de viață.

A studiat medicina la Timișoara până în anul 1967, an în care, datorită notei de absolvire, a fost repartizată în regiunea Banat. A ales mai întâi Ciudanovița, acolo unde a activat timp de 10 luni. În anul următor însă a ajuns la Oravița, oraș în care avea să lucreze ca medic pediatru timp de jumătate de secol! „Am lucrat numai ca medic de dispensar cum era atunci, ca pediatră de dispensar și făceam gărzi la Pediatrie la spital când era nevoie.”, spune Angelica Oprean.

A ales Pediatria și nu are niciun regret. Deși este partea medicinei care îți dă cele mai mari bătăi de cap și emoții, având de-a face cu pacienți care, de multe ori, nu-și pot exprima exact durerea, Angelica Oprean nu regretă nicio secundă faptul că a acceptat această provocare. Spune că a fost „cea mai frumoasă experiență de viață”: „Când aud că un medic care termină acuma alege la rezidențiat Pediatria sunt în al nouălea cer, este o meserie extrem de frumoasă și foarte grea, pentru că nu îți spune nimeni, mai ales în cazul celor de 0, 1 an, nu îți spune nimeni dacă îl doare ceva, deci trebuie să îi pui tu diagnosticul pe felul cum plânge, pe felul cum se mișcă, pe felul cum are febră, deci sunt niște criterii, dar este o meserie extrem de frumoasă și extrem de solicitantă nervos, foarte solicitantă. Ai lăsat acasă un copil cu tratament de trei luni și te gândești toată noaptea «oare o să meargă sau nu o să meargă, dar asta este foarte frumos, cunoști foarte multă lume, foarte mulți părinți, bunici, oameni de toate felurile cu care rămâi în relații bune o viață, nu numai atunci când îl ajuți.”

„Mi-a plăcut atât de mult ce am făcut că regretele nu și-au avut loc”

A avut la un moment dat prilejul de a profesa la Timișoara, un oraș cu mult mai mare deschidere decât Oravița, însă venitul pe care l-ar fi primit acolo nu i-ar fi permis să facă pasul. Să fie acesta un regret? „Mi-a plăcut atât de mult ce am făcut că regretele nu și-au avut loc. Profesorul Țourcanu care a fost profesorul meu de Pediatrie ar fi vrut să dau un examen și să mă duc internă la el la clinică, dar nu am vrut. Era un salariu de 1.150 de lei care nu îmi acoperea nici măcar chiria dacă aș fi plătit-o în Timișoara, că nu  aveam dreptul, cum au acum, să stau în cămin la preț de cămin. Am colaborat cu profesorul Louis Țourcanu până a murit, deci pentru cazurile pe care nu am știut să le rezolv sau aveam îndoieli în privința lor, vorbeam cu secretara lui și mă primea imediat să mă duc acolo.” Pentru cei care poate nu știu, numele reputatului profesor este purtat astăzi tocmai de clinica de copii din Timișoara pe care acesta a condus-o în anii ’60.

Au trecut prin mâinile Angelicăi Oprean trei generații de orăvițeni! Cunoștea fiecare casă, fiecare familie. Le știa poveștile, greutățile, bucuriile. Și, poate cel mai important, a fost îngerul care i-a protejat. „Trei generații am crescut. Au fost case în care am fost și la un copil, și la copilul lui, și la copilul lui, deci trei generații. Așa a fost atunci. Dacă în 24 de ore a ieșit un nou-născut din maternitate și nu m-am dus să îl văd, eram penalizată, nu se punea problema. Era strictețe la a urmări viața și sănătatea unui copil prin tot ce era atunci, prin vaccinuri, când trecea dintr-un ciclu de învățământ în altul se făcea un examen de bilanț, a fost foarte interesant.”

Recunoștința orăvițenilor va fi probabil eternă pentru munca și dedicarea iubitului medic pediatru. Nici dacă ar vrea, Angelica Oprean nu ar putea astăzi să treacă neobservată pe străzile orașului. „Când merg la piață, când mă întorc de la piață, soțul mă pune să mă spăl pe față pentru că mă întâlnesc cu atâta lume care mă sărută și se bucură că m-a întâlnit, încât când ajung acasă intru în baie să mă spăl pe față.”

Săptămâna aceasta, odată cu inaugurarea lucrărilor da la Școala Gimnazială „Romul Ladea”, acolo unde Angelica Oprean a lucrat în cadrul dispensarului școlar, administrația locală i-a înmânat diploma de cetățean de onoare al orașului. „Pentru mine a fost o zi extrem de emoționantă. Dacă spun că am venit acasă și am stat pe pat și am plâns, nu mi-a mai trebuit nimic, pe nimeni, îți dai seama cum a fost. M-a încărcat pozitiv, m-a emoționat până la lacrimi, nu mă așteptam, nu mi-a spus nimeni. M-am bucurat. Deși am socotit așa: că dacă pe stradă din cinci trecători trei îmi spun «Bună ziua!» sunt deja cetățean al orașului, așa am socotit eu. Am simțit orașul că mă socotește de onoare al lui dincolo de orice altceva.” Pentru că veștile circulă repede acum pe Facebook, foști pacienți din afara granițelor țării au sunat-o pentru a o felicita: „m-au sunat și din Canada, și din Spania, și din Germania, și din Italia foști pacienți de-ai mei care sunt acum oameni în toată firea acolo, m-au sunat ca să mă felicite și asta iar m-a emoționat.”

Meseria de medic, mai ales unul atât de apreciat cum este Angelica Oprean, nu se încheie niciodată. În ciuda vremurilor mult mai moderne pe care le trăim și a condițiilor de acum față de cele din urmă cu decenii, părinții încă apelează la sfatul său. „În mod special la intervalul 0-1 an, acolo este nevoie de mai multă băgare de seamă, de mai multă experiență. Mai sună telefonul, mai sună.”

„Picioarele mele merită pantofi de aur, nu de piele”

Cine ar fi în măsură să ofere un sfat medicilor din ziua de astăzi dacă nu un om care și-a dedicat viața vindecării copiilor? „Le-aș spune să fie mai implicați, să le pese de copiii care le cad în mână, să nu existe telefoane închise de la ora trei și până mâine dimineață la opt. De fapt, legea îi ajută să fie lipsiți de empatie. Îi trimite la Urgențe, dar la Urgențe nu există pediatri. Eu am trecut dealul Ciclovei, că am trecut și Ciclova Montană, și Agadiciul, și Măidanul, și Marila, și jumătate de oraș și am mers numai pe jos. Cunosc fiecare casă din Ciclova, din Măidan, din Agadici, am fost numai pe jos. M-a întrebat odată cineva de ce dau atâția bani acum pe pantofi de piele, că sunt scumpi și am spus «picioarele mele merită pantofi de aur, nu de piele cât au mers pe jos și acuma bătrânii să se odihnească în pantofi de piele»”.

Angelica Oprean este conștientă de riscurile la care se expune un medic. Însă dincolo de posibilitatea de a contracta o boală de la vreunul dintre pacienți sau de a pune un diagnostic greșit, medicul din Oravița s-a mai confruntat cu unul: dezastrul de la Cernobîl. „Îmi amintesc când a fost explozia de la Cernobîl. Imediat ce s-a auzit și la noi în țară ne-au pus în brațe cutii de iodură de potasiu și ne-au trimis în teren. Intram din casă în casă ca să dau la copii iodură de potasiu, dar eu circulam în aer liber fără nicio protecție și după 6 luni m-am trezit cu tiroidită pentru că eu am atras ionii radioactivi. Am avut stronțiu și iod radioactiv atunci. Venea în fiecare lună o fiziciană de la Institutul de Igienă ca să controleze radiațiile la gura minei, pe stradă, în apele Lișavei, în apele Carașului și pentru că era tânără ca și mine mergeam împreună cu ea. Ținea geigerul în mână și aveai impresia că explodează, atâtea radiații erau.”

„Vreau familii cu mulți copii”

De la generațiile tinere are o singură pretenție: să nu uite care este rostul omului și să țină minte că nu totul depinde de bani atunci când vine vorba despre o familie numeroasă. „Vreau familii cu mulți copii. A scăzut atât de mult natalitatea că pe mine mă sperie, vreau familii cu mulți copii. Înainte erau 2, 3în familie. Acuma este unul și altul nu le mai trebuie. Mai văd în familii de penticostali care au 6, 7, 8 copii, 9 și nu mi s-a văitat nimeni niciodată nici că nu poate să îi crească, nici că e prea greu. Intervine religia și sunt urmași ai religiilor, dar copiii sunt sănătoși, frumoși.”

Ce bucurii mai are la cei aproape 80 de ani, dincolo de familie? Amintirile. Amintiri de o viață pe care le mai readuce la viață în fiecare an împreună cu foștii colegi de liceu. „Avem 57 de ani de la terminarea liceului și puțini am mai rămas, vreo 6, 7 ne întâlnim în fiecare an. Vin de la Constanța, vin de la București, vin din Timișoara, eu de la Oravița, vin de la Bocșa. Nu ni se pare nici greu, nici mult. Stăm 3 zile sus la pensiune în Vărădia, mergem la Herculane 3 zile sau undeva. Nu mai spun că am fost și la Viena 3 zile. Ne întâlnim și ne bucurăm să ne întâlnim. Cântăm și povestim și ne aducem aminte.”

• Tweet
• Pin It