Mărturiile unei reșițence după trecerea prin COVID: „Boala a lăsat urme și nu mai înțelegem nimic”

Sunt tot mai multe dovezile că în urma trecerii prin boală numeroase persoane rămân cu sechele post-COVID. De pildă, o persoană infectată în vara anului trecut spune că are dureri de cap persistente de mai bine de șase luni și s-a ales cu tiroidită autoimună. Nu a scăpat de durerile musculare, oboseală generală, insomnii și palpitați.

„Ochelari purtam și înainte, doar că aveam dioptrii mici de ani de zile. Au crescut foarte mult într-un an. Cu trigliceridele și colesterolul nu am avut niciodată probleme, dureri de cap erau, dar vagi, în schimb, cele 6 luni trecute au fost crunte, simțeam că îmi strânge cineva capul într-o menghină. Când vorbesc de cele de mai sus, nu mă refer la simptome ușoare, ci la dureri pe care nu le-am avut niciodată. Îmi cunosc corpul, îmi fac analize în mod curent, am grijă de sănătatea mea. Simt că am îmbătrânit cu 10 ani după COVID. Sunt vaccinată cu ambele doze, deși după un an încă mai aveam anticorpi.”, mărturisește persoana în cauză pe Facebook.

Reșițeanca Adelina Aga, stabilită de câțiva ani în Cehia, la Brno, a împărtășit pe aceeași rețea de socializare experiența traumatizantă prin care trece, cauza fiind același COVID. Lucrurile nu sunt clare nici acum, la mai bine de două luni de la debutul bolii.

„Din septembrie am ținut-o tot într-o răceală ciudată și cu dureri de cap neîncetate. Dureri care nu trec cu nimic și orice ai face nu ai decât un gând, să treacă odată. În prima fază, am zis că sunt răcită, e sezonul și copiii aduc «cadouri» de la școală. Pentru că acum trăim într-un cătun în fundul pădurii nu prea avem alt contact cu publicul decât foarte rar, când mergem la cumpărături. Am fost la doctor pentru răceală combinată cu sinuzită, am primit antibiotice. Nicio îmbunătățire, din contră, tot mai rău și mai rău, până când pe la mijlocul lui octombrie abia mă mai ridicam din pat și nu știam ce e cu mine (cu noi de fapt, și soțul meu tot așa). Apogeul a fost când, pe lângă toată suferința, ne-am trezit într-o zi amândoi fără miros și bineînțeles că fără gust. Până la acest moment am fost deja de trei ori la doctor și niciodată nu am fost testată pentru că sunt vaccinată și nu aveam temperatură.

Ei, acum a început să ne fie și mai rău și tot mai rău. Eu pot să descriu cum m-am simțit: ca lovită de tren, slăbită, respiram forte greu. Am anunțat medicul de familie, ni s-a spus că trebuie să ne testăm, locuri libere sunt abia peste o săptămână. Bun și așa, zic, ce să mai facem, având în vedere că suntem în carantină și puteam merge pentru testare la cel mai apropiat punct sanitar. O săptămână de calvar, a trecut, în care mă gândeam dacă am să îmi mai revin vreodată. Vorbim cu prieteni, cunoștințe tot din aceeași grupă de vârstă, mulți bolnavi, exact aceleași simptome, unii deja testați pozitiv. Trece săptămâna, facem testul. A doua zi primim rezultatele: negativi!? Noi însă tot bolnavi, tot rău, tot fără miros… Eu acum am început să simt, să miros și să am gust, destul de bine, dar Luci, soțul meu, încă nu.

De-abia aștept o discuție luni cu doctorul de familie, care a fost exact la fel bolnavă, dar cu test pozitiv. Un lucru e însă clar: boala a lăsat urme și nu mai înțelegem nimic.”

• Tweet
• Pin It