Mani Neumann și viața ca o scenă – „Violonistul Diavolului” care a găsit un loc ce merită iubit: România!

Numele îi vine de la Giacomo Leopardi, din „Mici opere morale” – o carte pe care Nicu Covaci i-a pus-o în mână, spunându-i despre dialogul dintre Farfarello și Malambruno. S-a regăsit în el, în Farfarello, în „Fă-mă fericit pentru o clipă!”, cererea pe care nimeni, nici măcar un demon, nu o poate îndeplini. De ce? Aflăm tocmai de la Leopardi – dar, cu toate acestea, după 40 de ani, Farfarello încă este. Mani Neumann (Violonistul Diavolului) în dialog cu Maria Petrovna, scriitor și artist plastic.

Avea Farfarello dreptate? În ceea ce îi spunea lui Malambruno? Că nimeni, nici măcar un demon nu te poate face fericit, dacă nu cauți asta în tine însuți?

Mie mi-a plăcut povestea asta, pentru că, de fapt, cu artiștii e exact la fel: dacă un artist crede că el este Dumnezeu, că el decide, asta înseamnă că există o greșeală în abordare. Dacă faci muzică, singurul lucru pe care poți să îl faci este să execuți ceea ce inima, talentul, filosofia ta și experiența ta îți spun. E doar un rezultat pe care îl pui în muzică și dai ascultătorilor ocazia să primească sau să refuze. Însă un muzician nu poate să spună niciodată că adevărul lui este singurul adevăr valabil, da? Sigur că nu așa funcționează. Muzicianul e ca un magazin, el are o ofertă, iar clienții pot alege ce cumpără sau ce nu cumpără.

Dar fiecare muzician, dincolo de această versatilitate, ar trebui să aibă mesajul lui propriu.

Sigur că da. Și fiecare are stilul lui, și credințele lui. Și fiecare își dorește ca ceea ce face să fie bun pentru lume, pentru oameni. Dacă n-ar fi așa, dacă nu crezi în ceea ce faci, atunci de ce ai face muzică? Dar întotdeauna trebuie să ai grijă… Uite, am vorbit în ultimele zile despre muzicienii care au murit la 27 de ani. Sigur că ne întrebăm de ce s-a întâmplat asta, iar eu cred că unul dintre motive, pentru foarte mulți, a fost depresia. Asta a venit din faptul că mulți au crezut că sunt Dumnezeu, și asta e foarte periculos, din mai multe motive.

Atunci când o formație tânără mă întreabă ce ar trebui să facă sau cum să aibă succes, primul meu răspuns este: trebuie să fii absolut convins că ești cel mai bun. Trebuie să ai foarte multă încredere în tine, dar „cel mai bun” poate să însemne foarte multe lucruri. Eu sunt un exemplu aici – nu sunt, în nici un caz, cel mai bun violonist din lume, pentru că există violoniști la care mă uit și îi mulțumesc lui Dumnezeu că ni-i i-a trimis… Dar stilul meu, arta mea, interpretarea mea, filosofia mea despre muzică, toate sunt cele mai bune. În sensul că sunt unic. Nimeni nu mai face asta exact așa cum o fac eu.

Deci, aici e argumentul la care trebuie să se gândească toți muzicienii tineri: e important să fii tu însuți. În asta poți fi cel mai bun, în a fi tu însuți! La mine, există o combinație între informație, teorie, execuție, interpretare, care e numai una. Doar eu pot fi așa. Despre asta este vorba. Asta ar trebui să fie baza: toți muzicienii ar trebui să știe asta despre ei și să creadă, să creeze asta. Cuvântul e unicitate. Mă rog, când e vorba despre trupe de cover discutăm altfel – apropo, aștept de multă vreme o trupă de cover farfarello. Asta înseamnă că va exista un violonist care va vrea să facă lucrurile așa cum le fac eu, și cu acel violonist chiar mi-ar plăcea să am o discuție interesantă despre muzică.

Deci e vorba și despre mesaj, dar și despre spirit, să spunem. Asta e important când creezi un drum propriu, dar atunci când te alături unei trupe care are deja un mesaj, o direcție, cum stau lucrurile? Cât de mult mai poți să fii tu însuți?

Cum a fost cu Phoenix, da. A fost ușor. Nu aș fi cântat niciodată cu Phoenix dacă nu m-aș fi identificat cu mesajul, asta e clar. A fost o rezonanță, m-a fascinat încă din primele secunde.

… un mesaj care avea conexiuni puternice cu un trecut, o țară, un context pe care nu le cunoșteai.

N-a schimbat nimic. Muzica este un limbaj universal, era muzica mea! Când am auzit-o prima data, mi-am spus: „Da! Asta e exact ceea ce îți dorești să faci!”. Apoi am început să înțeleg tot mai multe despre istoria acestei muzici, despre România – dar eu nici nu știam unde este România, când am auzit prima dată acea muzică!

Cum s-a întâmplat?

Din întâmplare. Eram într-un magazin de muzică, al unui prieten care cumpărase niște viori și mă rugase să mă uit la ele, să vedem în ce stare sunt, cu cât se pot vinde. Și am ajuns acolo, mă uitam la viori și tipul ăsta, proprietarul magazinului, mi-a spus: „Vezi că jos, în pivniță, sunt niște băieți nebuni care cântă, e ceva foarte exotic – dacă vrei să te uiți, au și un violonist cu ei…”. Și am coborât să ascult, de ce nu?, și i-am auzit printr-o ușă închisă… Apoi am deschis ușa și i-am văzut: erau Covaci, Bubi Dobrozemsky și Ulli Heidelberg, care era un prieten vechi de la școală, pe care nu îl văzusem de multă vreme. Ei repetau, cântau niște piese vechi de la Phoenix – Nunta, Mică țiganiadă… Nu și Mugur de fluier, pentru că n-aveau flaut, ha! Așa. Și mi-am spus: „E incredibil!”. Ulli Heidelberg, care mă cunoștea, îi spune lui Nicu: „Știi cine e ăsta? E cel mai bun violonist!”… Și Nicu m-a întrebat dacă vreau să intru, să mă așez și să repet cu ei – am acceptat și așa a început. Cred că am început cu Nunta, dacă nu mă înșel, dar a fost minunat, totul a fost perfect din prima clipă. A doua zi mi-am abandonat jobul de profesor și în două zile, Nicu și Bubi s-au mutat la mine.

Pe mine m-a fascinat muzica, la început. Nu mi-a păsat de unde veneau, care a fost povestea lor, că erau eroi, că au reușit să fugă peste niște granițe, și toate lucrurile astea. Eu m-am conectat cu muzica lor, asta a fost motivația. Apoi le-am aflat pe toate, bineînțeles, dar mult mai târziu.

Crezi că această posibilitate a unui artist, de a fi atât de versatil, e un avantaj sau, dimpotrivă, un dezavantaj? Unde ești sincer de fapt?

Am această problemă și în Germania, toată lumea mă întreabă ce fel de muzică facem, sau în ce mă regăsesc. Întotdeauna răspund: „Vino la un concert și ai să vezi!”. Dacă cineva găsește descrierea potrivită, îl aștept să mi-o spună și mie.

Eu sunt sincer în muzică. Atât. Nu există nici o diferență. Sunt sincer și la Phoenix, și la farfarello, și întotdeauna acolo unde sunt eu convins că este ceea ce trebuie. Acolo unde mă identific. Acolo pot să fac lucrurile cum trebuie și să pun toată energia în asta. Dar trebuie să mă identific!

Trebuie să mai știi că farfarello, de fapt, a fost rezultatul unei pauze în Phoenix – noi am făcut o pauză, timp de câțiva ani la începutul anilor 80, și acela a fost momentul în care s-a născut farfarello. Au fost niște vremuri grele, Phoenix era în exil. Am cântat o vreme, dar în vest lucrurile stăteau altfel, acolo era alt curent – era clar că timpul nu era potrivit. Acum, lucrurile ar sta altfel, dar în acel moment a fost o catastrofă. Deci, după doi ani, am hotărât că nu e momentul. Și eu mi-am spus: ok, eu sunt muzician, trebuie să fac ceva – așa s-a născut farfarello. L-am găsit pe Ulli Brand (care e lângă mine și astăzi), care e cel mai bun chitarist posibil, și un basist și am început să cântăm într-o formulă de trio propria noastră muzică. A durat cam trei ani până am devenit cunoscuți, s-a întâmplat repede pentru că noi am găsit un stil propriu, care nu semăna cu clișeele pe care le întâlnești de obicei când e vorba de aceste instrumente. Muzica noastră a fost reală, autentică, sinceră – o poți numi clasică, o poți numi folk, rock… Nu e important, dar a fost o muzică pe care nimeni nu o făcea în momentul respectiv, așa că oamenii au reacționat bine. Noi am deschis niște emoții – n-ai crede care au fost reacțiile oamenilor în momentul acela! Acum, în Germania, peste jumătate din publicul nostru e format din fanii vechi, care au rămas încă de atunci cu noi și au văzut, poate, peste 100 de concerte. Toți spun că nu au văzut până acum nici măcar două concerte cu noi care să fie la fel. Și cu Phoenix s-a întâmplat același lucru, de exemplu, în anii aceia nici un concert nu semăna cu altul.

Oamenii știu puține despre asta – este dezavantajul, poate, atunci când faci parte dintr-un brand mare, cu o anumită direcție. Și despre Țăndărică lumea crede că e toboșar de rock – ba pardon, Țăndărică nu e toboșar de rock! Nu pentru cine i-a ascultat discurile, e clar.

Exact. Noi avem, de exemplu, 20 de albume, am peste 200 de compoziții, am făcut muzică de film și tocmai am terminat propriul nostru film, care va ajunge în cinematografe. Am scris și aranjamente pentru orchestre simfonice, am și dirijat – chiar la niște concerte Phoenix – deci, de fapt, muzica e complexă.

Care e cel mai mare defect al lui Nicu Covaci?

Totul. Faptul că e Nicu Covaci. Glumesc! Cel mai mare defect al lui este în același timp o mare calitate, că poate fi și foarte utilă: este foarte încăpățânat! A, și nu știe să se descurce cu banii, să îi gestioneze cum trebuie.

Care e cea mai mare calitate pe care o are?

Are o viziune. A fost capabil să aibă o viziune și să o urmeze fără să întrebe în stânga și în dreapta, fără să țină cont de părerile altora, care l-ar fi putut opri. E un luptător. Muzical, el are stilul lui – el mereu a spus că nu e cel mai bun chitarist, dar el este un compozitor foarte bun. Noi am avut, de fapt, o relație foarte bună și se pare că începem să o avem din nou.

 farfarello are un mare avantaj: echilibrul. Ulli Brand mă completează perfect!

Ești lider de trupă, în farfarello?

Sigur că sunt! De fapt, dacă îl întrebi pe Ulli, poate că nu sunt…

Crezi că democrația poate funcționa într-o trupă?

Niciodată! Democrația e finalul creativității, într-un asemenea context. Uită-te în istorie, chiar și în alte arte. Cei care au făcut cu adevărat istorie, Picasso, Dali, crezi că au ascultat vreodată de altcineva? Crezi că au cerut păreri? Iar când e vorba de grupuri, bineînțeles că există un lider, care trebuie să aibă o viziune. Uneori sunt doi, și poate funcționa și așa, cum a fost la Beatles, de exemplu, sau la Led Zeppelin. Bineînțeles că asta nu înseamnă tiranie, trebuie să existe respect reciproc și loc pentru adevărurile altora, dar un lider care are ultimul cuvânt trebuie să existe. În orice grup, de altfel.

Cânți cu Ulli de 40 de ani. De ce el?

Pentru că e cel mai bun. Întâmplător, și la nivel personal lucrurile funcționează. Noi compunem împreună, piesele sunt Neumann / Brand, pentru că altfel nu ar suna piesele noastre așa cum sună. Dacă eu fac o linie melodică, la pian, normal ar trebui ca ea deja să existe, dar fără chitara lui Ulli nu ar fi un cântec farfarello – cu el, compoziția se duce în altă direcție, apare altă melodie, e un cântec nou.  Nu la toți se întâmplă așa, nu toți pot comunica atât de bine încât să compună împreună și să se potrivească.

Explicația e foarte simplă, pentru asta. Care e formația ta preferată?

Sunt câțiva… Îmi place Sting – apropo, el e un exemplu bun și pentru ceea ce vorbeam mai devreme, despre lideri. El e un lider modern, am stat de vorbă cu oameni care au lucrat cu el și mi-a plăcut ce am aflat. Un lider bun trebuie să fie și un bun manager, iar secretul este să exploatezi potențialul colegilor tăi la maxim. Nu îmi place chiar tot ce face, muzical, dar îmi place stilul lui, gustul pe care îl are. Apoi, îmi place Oasis, au făcut niște lucruri foarte bune. Ar mai fi Led Zeppelin, Pink Floyd.

Așa. Acum, care sunt trupele preferate ale lui Ulli?

În principiu, aceleași.

Exact. Da. Un aspect important, aceeași „școală”, aceleași gusturi, și așa mai departe.

Da. Despre asta e vorba. Noi am aflat la un moment dat că am fost amândoi la aceleași concerte și nu am știut. Asta a fost la început, când colaborarea noastră nu era atât de strânsă și nu ne cunoșteam atât de bine. Da, la un moment dat ne-am dat seama că avem aceeași listă de concerte la care am fost, fără să știm că acolo va fi și celălalt. Am fost la Genesis, la Prince. Deci ne plac aceleași lucruri. Așa ar și trebui să fie, într-o trupă. Deși Ulli mereu zice că am prea multe armonii, atunci când compun…

Dacă este adevărat sau nu, aflați în 23 februarie, când trupa farfarello va concerta la Reșița.

Finalul primei părți a interviului.

Rămâneți conectați cu Express de Banat și descoperiți partea a doua a dialogului cu Mani Neumann. 

• Tweet
• Pin It