La Universitatea din Szeged se vorbește românește! Cine este profesoara din Reșița care predă limba română în Ungaria, la nivel academic

Judith Călinescu este lector al Institutului Limbii Române și profesor de limba română la Catedra de Limba și Literatura Română a Facultății Pedagogice „Juhász Gyula” a Universității din Seghedin, care are un departament special pentru minoritățile română, slovacă și germană.

„Noi pregătim profesori care vor preda în școlile românești din Ungaria, pentru că mai există încă șapte școli generale și un liceu la Gyula, plus câteva grădinițe. Cei mai mulți români se află în preajma localității Gyula, la Micherechi, care are încă populație școlară majoritar românească. Românii sunt o comunitate mică, nu știu dacă mai sunt vreo opt mii, din păcate pe calea asimilării în urma căsătoriilor mixte, fenomen care s-a produs mai ales în ultimii ani de după căderea comunismului, odată ce au dispărut acele reguli nescrise ale căsătoriilor doar din rândul minorității. Prin promovarea limbii și a culturii române se încearcă păstrarea identității românești. Absolvenții noștri nu ies doar profesori de română, ci dobândesc competențe și pentru alte discipline. Statul maghiar sprijină foarte mult nevoile minorităților și oferă burse tuturor tinerilor care urmează școli de pregătire didactică. Realitatea este cu totul alta atunci când ești aici față de cum este percepută din exterior. Aceste școli românești nu s-au înființat după 1990, ci s-au creat în anii 1948-1950. Iar de prin anii ’60 școlile minorităților au devenit bilingve. Adică se studiază doar unele discipline în limba română. Activitatea este foarte bogată, există tipăritură, diverse publicații, tv și radio în limba română în fiecare zi, care emite din Szeged (unde colaborez și eu). Sincer, la începuturi am fost șocată de ce condiții am găsit aici, de dotări și banii investiți.”

Remarcabil lucru, prin faptul că acești tineri încearcă să mai vorbească românește, ei își mai prelungesc starea „de a fi” în comunitate. Până  la urmă acesta este un lucru esențial: să ai școli, să ai intelectuali, să ai activități culturale, să ai presă și să încerci să mergi mai departe. Lăudabile sunt parteneriatele cu instituții culturale de pe lângă graniță, din Arad, Oradea, Timișoara, Salonta.

„Trebuie să te gândești cum să îi întorci pe tineri spre identitatea culturală românească. Fiindcă e foarte greu să te regăsești, când tu nu mai ai un cod cultural comun. Ei vorbesc în grai micherechean, o varietate a graiului bihorean și învață limba literară doar la școală. Și atunci e destul de complicată trecerea aceasta de la grai la limba literară. Unii nu vorbesc deloc acasă, nu mai au nicio rudă care să vorbească românește. Așa că este foarte greu. Dar, cea mai mare satisfacție este atunci când vezi că un student în anul întâi abia reușea să aibă o conversație în limba română, ajunge să vorbească liber și știi că doar la școală face asta, este mare lucru. Deci, e important ceea ce se face la catedra de limba română a Universității din Szeged.”

Drumul de la Reșița la Szeged

Povestea de viață a profesoarei de limba română originare din Reșița este fascinantă. Mai ales privită prin prisma deciziilor luate, a suișurilor și coborâșurilor, a ambițiilor și a ștachetelor ridicate tot mai sus. Convinsă că niciodată nu e prea târziu, după aproape 20 de ani la catedră în Reșița, a avut tăria de a-și schimba viața știind că poate face mult mai mult. „N-a fost ușor, dar a fost o provocare interesantă care mi-a arătat că întotdeauna găsești resurse dacă ai un vis, dacă ai un scop clar. Eu am ajuns să fac lucruri la care nici nu visam: participări la conferințe, simpozioane, cercetările, scrieri pentru diverse publicații, oamenii cu care am ajuns să vorbesc, problemele despre care vorbim. Foarte important pentru mine este că mi-am găsit echilibrul și am pierdut multe lucruri negative pe care din păcate le-am acumulat în sistemul de învățământ românesc. În primul rând stresul și tracasarea, lucruri dificil de gestionat. Dacă îți faci treaba, aici, nimeni nu te stresează nici cu documente, nici cu tone de hârtii, lucrurile sunt axate pe partea practică, să se vadă rezultate reale, concrete. Cert este că în Ungaria profesorii sunt mult mai calmi. Sunt de șase ani aici, dar nu a ridicat nimeni tonul la mine, nici nu a încercat să mă supere cu ceva. Ungurii sunt foarte politicoși.”

A fost profesor titular, calificându-se de două ori prima pe listă în competiția posturilor, ceea ce i-a oferit posibilitatea de a reveni ca profesor la Liceul de Artă „Sabin Păuța”, acolo unde cândva a fost și elevă studiind pian și vioară…

Fire curioasă și studioasă, a dorit să experimenteze și altfel de job, profesând ca jurnalist de radio la Radio România Cultural, Societatea Română de Radiodifuziune. Aventura la radioul bucureștean s-a încheiat după un an, și odată revenită la Reșița, a luat din nou prima pe listă examenul de titularizare la limba română, de această dată la Colegiul Tehnic Cărășan, acolo unde era singurul post existent. Însă la scurt timp, mâna destinului arătându-se aprigă, instituția de învățământ s-a desființat din lipsă de elevi. Astfel, a decis transferul la Timișoara, la Liceul de Arta. Mai apoi s-a înscris și a urmat un  master cu tema „literatură și studii culturale”, la Facultatea de Litere, având-o îndrumătoare pe vestita cercetătoare și antropolog, prof. dr. Otilia Hedeșan, de la Universitatea de Vest din Timișoara. Voluntariatul efectuat în cadrul unor studii de antropologie și proiecte de cercetare pe teren a apropiat-o de comunitățile românești din Ungaria. În timpul masteratului a obținut și un stagiu Erasmus de un semestru la catedra de limba română a Universității din Szeged. Doctoratul a venit ca o consecință firească a etapelor profesionale parcurse de pasionata profesoară din Reșița.

Mărturisește că a făcut o lucrare de cercetare antropologică având ca obiectiv comunitățile istorice ale românilor din Ungaria, adică cei care au rămas în țara vecină după ce s-a trasat granița în urma tratatului de la Trianon, cele câteva sate de lângă granița cu România și orașul Gyula. Astfel, a devenit pasionată de cercetare, de oameni și fapte, de istorie, iar când i s-a propus să predea la catedra de limba română, a acceptat cu plăcere. Provine dintr-o familie mixtă, cu tatăl român și mama unguroaică, cea care a transmis limba maghiară atât de utilă pentru comunicare doamnei Iudith Călinescu.

Pasiunile profesoarei de limba română: călătoriile

A colindat Europa în lung și în lat, însă în ultimii ani a dezvoltat o pasiune specială pentru zona asiatică, regăsindu-se în călătoriile efectuate în țări din Asia de Est, Coreea de Sud și Japonia, unde apreciază K-culture, arta, educația, filozofia, disciplina și modul de viață al oamenilor de aici.

Mare iubitoare de  muzică și concerte live, anul acesta a avut parte de cea mai mare surpriză. Pentru prietenii de pe Facebook a notat câteva gânduri și a împărtășit emoția trăită:

 „Unul din visurile cele mai frumoase se împlinește astăzi. Și chiar simt că visez, nu-mi vine să cred că am reușit să câștig acest bilet, printr-o loterie făcută special pentru fanii non – japonezi. Fiindcă e aproape imposibil să prinzi bilet la un concert in Japonia, toți cer să plătești cu card de credit japonez. Sunt o privilegiată, mă simt bogată, milionară în bancnote de fericire, adrenalina se amestecă cu serotonina și mă duce departe, în vis și în nori. E unul din momentele în care comuniunea cu oamenii și muzica fac minuni, vindecă, dau speranță. Nu-mi vine să cred că sunt aici. Am visat la asta, am sperat, dar părea așa de departe. Iar acum sunt în Kyocera Dome, în Osaka, și sunt atât de fericită încât simt lacrimi pe obraji. Indiferent de obstacole, de necazuri, de boli, viața merită trăită. Apreciind fiecare moment...”

O călătorie în Coreea nu înseamnă doar vizitarea unor obiective turistice, notează reșițeanca.

„De fapt, pentru mine, nicio călătorie nu înseamnă asta. Ci experiențe noi, trăiri, emoții, descoperiri de comori ascunse, interacțiune cu oamenii locului, simțirea ritmului orașului, vibe-ul acela care e unic, pentru fiecare loc în parte. Iar Coreea are un vibe special. Seul vibrează în culori complet diferite de ceea ce simt de obicei, aici, în Europa. E unic și vibrant, pulsează în culori vii, fascinante.”

 Judith Călinescu transmite și câteva recomandări celor care vizitează această țară interesantă: „Dacă vă aventurați vreodată în Asia, trebuie să acceptați faptul că lumea lor palpită după alte ritmuri decât ale noastre. Pot spune că am simțit cu adevărat starea, emoția, experiența reală a imensului oraș, a țării ciudate și fascinante care este Coreea de Sud, abia când am realizat, după ce am plecat de acolo, că mi-e dor de simpaticele „ajummas”, bătrânele cu pălării ciudate și cămăși înflorate, care povestesc la colțul străzii sau fac picnic în grădina botanică și mănâncă kimchi. Mi-e dor de zgomotul străzii, de străzile înguste, cu magazine de cartier, cu reclame de tablă rablagită, mi-e dor de vechile restaurante de familie, în care ajummas te servesc din cărucioare de tablă, mi-e dor de frunzele de perilla, de aroma lor extraordinar de puternică, atunci când faci din ele un săculeț umplut cu carne, legume și sosuri, și îl înghiți dintr-o dată.”

 Când nu e în Coreea, dorurile o năpădesc…

„Mi-e dor de aroma trotuarului încins, de muzeele cu intrare liberă, unde se întâlnesc toți pensionarii, plimbându-se la răcoarea aerului condiționat și la o poveste. Mi-e dor de râul Han, cu cele mai frumoase poduri din lume, cu parcurile ce se întind pe kilometri, unde lumea se plimbă și așteaptă apusul, cu camere așezate pe trepiede. Mi-e dor de lucrurile mici, de oameni și clădiri deopotrivă. Orașul e o ființă vie, ciudată și misterioasă, caldă și înfricoșătoare, in același timp, care te atrage, fără să știi exact de ce… Această lume fascinantă, care e atât de diferită de a noastră, m-a învățat că ce e diferit poate fi frumos, inedit, poate deveni ceva apropiat, cunoscut, simțit, că toți suntem, până la urmă, oameni, că toți trăim pe un colț de planetă care se învârte în jurul unei stele.”

Sursa foto: arhiva personală

 

 

• Tweet
• Pin It