Kilimanjaro, pas cu pas: povestea unei ascensiuni memorabile

Pentru inginerul arădean Robert Tiberiu Babencu, expediția pe Acoperișul Africii a reprezentat împlinirea unui vis, devenit realitate.

S-a alăturat unui grup local de prieteni, care a reunit până la urmă șapte persoane provenite din mai multe localități din vestul țării, de vârste și profesii diferite, dar având toate, având aceeași pasiune: dragostea de munte, dorința de cunoaștere și experiențe inedite, puterea de a-și învinge propriile limite.

Întreg grupul a revenit de curând acasă, cu bucuria unei reușite deosebite, cu tolba plină de amintiri, imagini și filmări inedite, povești multe de spus, curiozități de împărtășit și altora.

Despre Kilimanjaro se știe că reprezintă una dintre cele mai captivante aventuri pentru iubitorii de natură și alpinism. Situat în Tanzania, este cel mai înalt vârf din Africa, atingând altitudinea impresionantă de aproximativ 5.895 de metri. Deși nu necesită tehnici avansate de alpinism, urcarea pe acest munte este o provocare fizică și mentală considerabilă.

„Unii zic că e un munte ușor, eu nu aș zice chiar așa… Se spune că de pe la 4.000 de metri poți avea probleme cu răul de altitudine, dar eu nu am avut nicio problemă, am pornit pe al doilea traseu ca grad de dificultate din cele patru,” mărturisește interlocutorul nostru care s-a dovedit a fi pasionat mai mult de apă, decât de munte. „Cu prietenii din grupul care a făcut ascensiunea pe Kilimanjaro, eu am fost mai întâi la rafting pe Nera, dar și pe un râu din Muntenegru. Sunt pasionat de sporturi nautice. Bunicul meu locuia în județul Tulcea, în localitatea Chilia Veche, zonă unde îmi place să merg cu caiacul pe Dunăre. Sunt membru al unui club nautic din Arad și când pot ies la plimbare cu barca pe Mureș. Fac parte din Asociația Vest Sport Arad”.

Când visul devine vârf

Expediția organizată în Parcul Național Kilimanjaro din Tanzania a fost pusă la punct cu mult timp înainte, vreo șase luni, pornind de la plata taxelor pentru obținerea vizelor de intrare,  conexiunea cu organizatorii locali și procurarea biletelor de avion. Ascensiunea se face doar în grup, cu ghizi și porteri, adică localnici angajați să transporte bagaje cu greutate maximă de 20 de kilograme. Se începe de obicei la poalele muntelui, din zonele tropicale acoperite de păduri dense și se parcurg diferite etape de câteva zeci de kilometri, de la o tabără la alta.

„Am plecat pe vreme bună, dar am avut parte de ploi destul de reci și ca să faci față e nevoie de echipament călduros și ghete confortabile de drumeție. Am intrat pe poarta parcului situată la 1700 de metri altitudine, iar până spre vârf temperatura atmosferică a scăzut treptat, astfel că au fost momente când și apa de băut a prins o pojghiță de gheață în bidoane. Am purtat câte două perechi de mănuși, am dormit în cort, dar nu a fost frig.

Iar de mâncarea gătită s-a ocupat bucătarul grupului. Nici nu aș fi crezut, am mâncat o mâncare bună pentru condițiile acelea, cu supe creme și carne. Iar în ceea ce privește securitatea personală, în fiecare seară era măsurată oxigenarea sângelui.”

Pe măsură ce alpiniștii urcă, peisajul se schimbă treptat: pădurea luxuriantă este înlocuită de zone de savană, apoi de terenuri stâncoase și, în final, de un peisaj aproape arctic. Această diversitate de ecosisteme face ca fiecare etapă a călătoriei să fie unică.

Drumul spre vârf durează, în general, între cinci și șapte zile, în funcție de ruta aleasă. Pentru a preveni răul de altitudine, echipele fac pauze regulate și urcă treptat. Momentul cel mai emoționant este ultima noapte, când se pornește spre vârf în întuneric, drumeții fiind ghidați doar de lumina lanternelor și de dorința de a ajunge la Uhuru Peak, punctul cel mai înalt al muntelui. „În noaptea în care am urcat eram vreo 200 de persoane, deci vă imaginați cum se vedea șirul acesta indian de luminițe… Am întâlnit o mare varietate de limbi vorbite, dar parcă cei mai mulți erau chinezi.”

Răsăritul văzut de pe acoperișul Africii este o experiență de neuitat, care îți taie respirația. Lumina soarelui care se reflectă pe ghețarii Kilimanjaro și priveliștea întinsă asupra savanei africane oferă o recompensă extraordinară pentru efortul depus. Pentru mulți, această expediție nu este doar o provocare sportivă, ci și o călătorie de descoperire personală, care demonstrează puterea voinței și frumusețea naturii. „Mulți spun că aceasta este o destinație alpină accesibilă. Asta mai ales prin prisma condiției fizice, pe care dacă nu o ai, o poți dobândi în maximum șase luni. Eu îmi doream foarte mult să ajung pe Kilimanjaro, nu știu de ce… iar după, m-am simțit împlinit. Pentru mine parcă era o Golgota pe care trebuia să urc, trebuia să îndur calvarul ăsta al ascensiunii la 5895 de metri! Când sunt în vârf văd măreția muntelui și atunci mă simt mic, cu probleme mărunte…” 

Pe inginerul arădean Robert-Tiberiu Babencu, viața l-a pus în fața unor încercări foarte grele, două tragedii extreme, greu și de povestit, dar mai de dus. În același an, 2019, la diferență de doar câteva săptămâni, și-a pierdut șoția, după care, din cauza unui scurt circuit, i-a ars casa, bunul cel mai de preț care oferea siguranță familiei cu doi copii. „Au fost lângă mine și m-au ajutat atunci, în 2019, foarte mulți prieteni, cunoștințe, instituții, comunități religioase. Cineva s-a oferit să îmi reconstruiască casa, dar nu am dorit asta. Cel mai tare mă doare dispariția bruscă a soției.”

În fața unei astfel de întâmplări rămâi mut de uimire! Am primit această poveste de viață cu recunoștință și o transmitem mai departe cu admirație față de tatăl și copii (care astăzi sunt masteranzi) ca o dovadă că deși astfel de evenimente sunt destin crud, au avut puterea de a se reclădi.

Alte dorințe, viitoare ștachete ce trebuie depășite

„Mi-am pus în plan să sar cu parașuta, fiindcă în tandem cu parapanta am experimentat deja. M-am interesant și există posibilități de salturi organizate la mai multe aerocluburi din Ungaria sau în țară, la Deva. Mai vreau să alerg un maraton, apoi, îmi mai doresc să fac un curs de skipper pentru a conduce o ambarcațiune cu pânze, să navighez pe Mediterana. Vedeți, am destule înscrise pe lista mea de „must to do”! Oricum, am un singur țel: trăiește clipa”!

 

 

 

• Tweet
• Pin It