O fotografie realizată de Joanne Elvy, la Timișoara, pe 21 decembrie 1990, readuce emoții care nu s-au stins nici după 35 de ani. Imaginea îl surprinde pe Petrișor Morar în balconul Operei, la prima comemorare a Revoluției. Într-un interviu pentru expressdebanat.ro, fostul deputat rememorează acel moment și explică cum arată libertatea pentru cineva care a trăit comunismul.
Petrișor Morar este membru fondator al primului partid politic postrevoluționar Frontul Democrat Roman din 20 decembrie 1989. În ianuarie 1990 a fost ales președintele FDR. A fost deputat de Timiș în legislatura 1990-1992, ales pe listele Grupării Democratice de Centru, din care făcea parte FDR.
Deține certificat de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989”.
Petrișor Morar, în balconul Operei, Timișoara, 21 decembrie 1990. Foto: Joanne Elvy – expoziția „Timișoara 1990”
Petrișor Morar: Era un an de la Revoluție, era o manifestare prin care încercam să comemorăm și să omagiem, în același timp, să ne bucurăm că trecuse un an.
Eram deputat la vremea respectivă, intrasem în Parlament cu partidul care a făcut Revoluția, Frontul Democrat Român. Tot ce mi-a rămas, dincolo de alocuțiunile mai multor colegi revoluționari, oameni politici la vremea respectivă, a fost o întâmplare cu colegul de atunci din Parlament, Claudiu Iordache. Reacția timișorenilor – am avut o întâmplare înainte de Duminica Orbului, când s-au făcut alegerile generale – a fost una de nemulțumire, să o spun elegant, față de ce se întâmplase în alegeri sau de cum era perspectiva votului.
Claudiu Iordache preluase postul de președinte al FSN-ului, după ce Iliescu ajunsese președintele României, deci avea poziția cea mai importantă în partidul care avea o majoritate mare în Parlament. Când a început să vorbească în balconul Operei, reacția timișorenilor a fost categorică de protest, de nemulțumire la ceea ce spunea Claudiu Iordache și practic nu prea a fost lăsat să vorbească.
Într-o situație de genul ăsta, reacția imediată a domnului Claudiu Iordache a fost că își dă demisia în fața timișorenilor. Eram lângă dânsul și am spus că demisia nu se dă aici, demisia se dă în Parlament. Și așteptam ca luni, când reîncepeam activitatea, să se întâmple acest lucru.
Haideți să pornim puțintel mai devreme. Până în 64, am avut foarte multe momente în casă la noi în care veneau oameni de „bine” din sat și care încercau să ne convingă să intrăm în CAP. Reacția lor era foarte, foarte dură. Mi-aduc aminte imagini terifiante la vremea respectivă.
Și vă mai spun câteva lucruri care pot să șocheze astăzi. Le știu din familie. Taică-meu a fost obligat să lucreze noaptea, să încarce și să descarce vagoanele cu grâu, porumb. Faptul că transpira și se punea pe grâu noaptea, a făcut să aibă boala Parkinson și să moară la 66 de ani, în 92, practic, să nu se bucure foarte mult de perioada de libertate.
Dar de ce era acest lucru? Pentru că bunicii mei și taică-meu, prin legătură directă, erau considerați chiaburi. Ce se întâmpla sunt imagini pe care mi le aduc aminte. Veneau și ne luau tot din casă. Lăsau mâncare pentru o zi. Norocul nostru că mâncarea și multe lucruri le lăsam la vecini. Și vecinii ne-au ajutat, trebuie să recunosc acest lucru. Mai mult. Și la cămară puneau sigilii. Noroc că sigiliile erau cu lipici și puneau sigiliul cu lipici și până plecau mai puteam desigila să mai scoatem lucrurile de acolo. Sunt lucruri pe care le-am trăit.
Mai era un element important.
Mi-aduc aminte că aveam doi cai la stavă, Puiu și Pubi, așa îi chema, la care țineam foarte mult și i-am dus de două ori de la stavă în căruță acasă pentru că noaptea le trăgeau sângele ca să nu poată lucra cu ei a doua zi.
Sunt imagini incredibile care s-au întâmplat.
Aceasta a fost prima reacție.
Pe urmă îmi aduc aminte că taică-meu, fiind bolnav de Parkinson, primea o pensie pe final, în anii 80, 44 de lei pe lună și mai mult, au fost 66 de lei pe lună. N-avea nici măcar bani de pastile. Ne luase tot ce am avut, iar maică-mea lucra la CAP, unde primea mai nimic. Trăiam din ceea ce se putea trăi. Noroc că mai lucra bunica mea, a trăit până la 91 de ani, mai puneam boia, deci am avut o viață foarte grea la vremea respectivă.
Și trăisem aceste momente. Le știam.
Trebuie să spun că după aceea, mulți dintre oamenii pe care îi văzusem în vremurile respective venind la noi și obligându-ne să intrăm în colectiv, după aceea au venit și m-au felicitat legat de Revoluție. Eram deputat, au venit să mă felicite, că ei n-au făcut treaba asta, că n-au vrut să o facă. Cum se schimbă oamenii într-un timp foarte, foarte scurt…
Acest lucru mi-a rămas în minte și în suflet. Categoric că reacția nu putea să fie o reacție de acceptare a unei asemenea stări.
Puteau să ne ducă și pe noi în Bărăgan. Aveam bagajele făcute, s-a întâmplat ceva atunci în întreaga țară, eram cu bagajele făcute, duminica trebuia să mergem și s-a anulat ordinul respectiv și n-am mai fost duși. Nu știm de ce, dar nu numai noi. Nu s-a mai dus de atunci, probabil că era pe final de acțiune. Și așa că am reușit să trăim în continuare la Cermei, până când m-am mutat în 79 la Timișoara.
Sunt elemente pe care le aveam în suflet deja și știam ce înseamnă acest lucru.
Și de asta, reacția mea nu a fost o reacție de „Hai să fac ceva”. Ci a fost profundă. Venea din nemulțumirea mea față de vremurile trăite până atunci.
Am spus-o mereu. Revoluția nu s-a terminat. N-am fost capabili noi să o terminăm și nu am speranța că cei care urmează o vor duce până la capăt. Foarte multe din reminiscențele trecutului au rămas, s-au dezvoltat, au crescut, au devenit poate mult mai puternice, iar noi, încet-încet ne-am retras în spate.
Nu mai avem o societate puternică. Nu mai avem oameni care să mai facă o revoluție.
Sigur, sunt manifestări și manifestații. Sunt. Vedem acum cu justiția. Dar nu sunt făcute neapărat pentru a învinge. Se creionează ceva, se modifică ceva de suprafață. Dar în profunzime nu se schimbă.
Pentru că nu avem acei oameni care să poată să facă această schimbare. Toată lumea are câte un schelet în dulap, toată lumea e mulțumită cu ce are și vrea să facă doar atât timp cât nu devine obiect de atenție pentru alții și nu merge mai departe.
Nu avem un om politic forte care să iasă în față, să vină cu steagul în frunte și să spună: „Urmați-mă, eu vreau să fac treaba asta”. Toți oamenii vorbesc, discută aceste lucruri, dar public, cu atitudine, nu o fac. Așa că ne mulțumim cu ce avem. Per ansamblu este mai bine, dar am fi putut fi mai bine. Vedem ce va fi și mergem mai departe.
Din cauza asta spun că Revoluția nu s-a terminat. Nu știu când se va termina. Pentru că idealurile lor de atunci nu au fost îndeplinite. Suntem spre îndeplinire, dar mai avem încă drum de parcurs. Generația nouă nu prea văd să o facă, cel puțin nu acum.
În biroul său, Petrișor Morar privește diplomele și amintirile de la Revoluție până azi
Sunt noțiuni complet diferite. A vorbi liber, a-ți exprima opiniile, era de trei ori mai periculos decât astăzi.
Astăzi, dacă ești tânăr și nu ai cine știe ce elemente în spate, poți să spui ce vrei. Sau, dacă ești ziarist și ai conștiința curată, poți să spui ce vrei. Nu riști să pățești nimic.
La noi, atunci, libertatea de a-ți asuma un cuvânt, un verb pe care să-l spui răspicat, putea să însemne să îți pierzi locul de muncă, poate intrai la închisoare. Pe de altă parte, libertatea de mișcare, cum o avem astăzi, tinerii nici nu știu ce înseamnă să vrei să mergi în Ungaria, de exemplu. Nu știu ce înseamnă să nu stai la coadă, să vrei să cumperi un kilogram de carne și să nu poți pentru că nu ajungi la rând. Zahărul, laptele, pâinea. Atunci libertatea ar fi însemnat să le avem pe toate astea. Nu vorbim nici măcar de proprietate privată, atunci era foarte puțină.
Astăzi, toată lumea spune că România este o țară care are cele mai multe proprietăți private, că apartamentele și locuințele sunt deja cumpărate de foarte mulți români. E adevărat. S-au cumpărat după aceea. Înainte nu erau, mare parte erau de la stat, cu chirie. Puțini aveau proprietate privată.
Atunci erai legat de multe ori de locul de muncă. Eu lucram la Industria Lânii, aveam o garsonieră aici pe Lorena și era anexă la contract. Cât timp rămâneam la Industria Lânii, aveam o garsonieră, mică, de 27 de metri pătrați, când plecam, dacă plecam, pierdeam locația respectivă și mă mutam în chirie sau unde puteam să stau, cum am stat când am venit în Timișoara. Libertatea era și la acest nivel.
Am vrut să vin din Cermei să lucrez în Timișoara. Nu mi s-a făcut domiciliu în Timișoara. Eram doar flotant. Lucram în Timișoara, nu aveam domiciliu. Am primit domiciliul după Revoluție. Dacă nu erai căsătorit, nu primeai domiciliu, nu aveai voie să lucrezi de multe ori într-o localitate de genul ăsta. Deci, și aceasta era o libertate pe care nu o aveai. Nu puteai să stai unde vrei tu, ci puteai doar în anumite condiții. Și sunt multe alte aspecte care se concentrează în cuvântul „libertate”. Aceste lucruri nu se știu.
Azi este firesc. Multe lucruri de acest gen nici nu se mai discută, sunt normale. Pe vremuri nu era așa.
Astăzi vedem că avem o democrație. Dar dacă ne uităm în fiecare partid și vedem cum se promovează oamenii în fiecare partid, nu știu dacă este o democrație. Dacă ne uităm cum se fac alegerile la anumite funcții de conducere în spațiul public, iar avem multe surprize. Nu e chiar democrație și nu chiar meritocrația stă la bază și putem să continuăm.
Dar s-a schimbat câte ceva.
Atunci decizia venea pe linie de partid și nu mai comenta nimeni. Acum, lucrurile pot să fie tot pe linie de partid, dar mai sunt și comentarii. Deci ceva s-a schimba. Poate sunt și situații în care sunt funcții obținute prin concurs direct, fără să știi întrebările, fără să fie pusă o condiție care doar în CV-ul tău figurează, ca numai tu să poți să accede acolo. Mai pot să fie situații de acest fel, dar mai avem încă de lucru aici. Încă destul de mult.
În 89, în decembrie, românii au avut o solidaritate cu Laszlo Tokes. Și ungurii la fel. A fost o solidaritate extraordinară. E greu de imaginat că se mai poate întâmpla un asemenea lucru.
Atunci solidaritatea era manifestată. Sigur, până la un anumit punct. Astăzi, poate mai puțin. Ne place să mergem la un miting, atacăm o situație specială. Vedem că s-a făcut un spital. Sunt anumite elemente, dar sunt punctuale și întotdeauna trebuie pregătite mult, mult mai elaborat decât o treabă spontană, cum a fost în 89.
Cu dumneavoastră, cu prietenii, sunt membru al PNL.
Frontul Democrat Român s-a constituit în 1990 ca partid înregistrat politic. Am intrat în Parlament, după care s-au pus condiții. Trebuia să ai un anumit număr de membri în 10 județe, era un număr destul de mare. Și în 92, se punea problema ce facem mai departe. Puteam să găsim soluții să rămânem partid înregistrat, dar ratingul era foarte slab. Ne-am dat seama că nu puteam intra în Parlament. Și atunci am avut mai multe discuții.
La un moment dat, colegii care doreau să fie ne-au dus la președintele Ion Iliescu, la Cotroceni, am avut o discuție cu domnia sa. Ne-a promis că, dacă fuzionăm cu PSD-ul, avem patru locuri de deputat și două de senator. Sigur, colegii cu care am fost, unii dintre ei, au fost încântați de o asemenea ofertă. Trebuia să discutăm cu un domn de la Iași, care era cel care se ocupa de lucrurile astea, să facem înțelegerea, să mergem mai departe, apoi cu Adrian Năstase pentru validare. Ei, n-am putut să facem treaba asta.
Și atunci am făcut înțelegere cu Petre Roman, cu PD-ul. Am funcționat la nivel național o vreme, n-am mai avut funcții alese sau numite, la nivel de PD, dar ne-am simțit ceva mai liberi, eram mai descătușați. Pentru că nici varianta de atunci pe care am avut-o cu Coposu, cu liberalii, nu era o variantă foarte bună. Deși am avut propunerea din partea domnului Diaconescu să fiu președintele tineretului PNȚCD, la vremea respectivă.
Atunci am mers cu PD. Cu colegii din Parlament mă înțelegeam foarte bine, erau de vârste apropiate, aveam alte dezbateri și mi s-a părut că este mai apropiat acest partid.
Am făcut fuziunea, după care PD-ul a făcut fuziunea cu PNL-ul. Când eram încă în PD am primit diplomă de cel mai vechi membru al partidului. Eram din 20 decembrie, nu? Intrând în PNL, am ajuns să fiu cel mai vechi membru în viață încă al PNL-ului.
Asta s-a întâmplat cu activitatea politică. Mi s-au mai oferit funcții politice, secretar de stat sau altceva. Am și fost secretar de stat la un moment dat, 2004-2007. Mi s-a mai oferit, de atunci, să fiu secretar de stat și la Finanțe. Dar am zis că ales sau numit nu mai vreau să fiu, cel puțin o vreme. Nu știu până când, dar deja din 2007 până acum au trecut mulți ani și văd că m-am păstrat și probabil că o să rămân în continuare neales sau numit.
În rest, am fost vicepreședintele partidului multe vreme, aici, local, am muncit și am spus tot timpul, dacă au nevoie de ajutor, cu mare drag. Dar nu mai vreau o carieră politică deocamdată. Poate niciodată.
Cum să zic? Eu am lucrat în sectorul privat destul de repede după Revoluție și m-am păstrat în sectorul privat. Plecarea mea ca secretar de stat, pe 1.000 de euro cât aveam pe lună, era o pierdere. Atunci, în imobiliare, în anii 2004-2007, se câștiga fantastic de mult. Eu am pierdut stând într-o funcție publică și, în general, n-am lucrat și n-am vrut să lucrez cu statul, să nu încep nicio relație, să am un sector privat de lucru.
Categoric lucrurile astea se întâmplă, dar oamenii n-au vrut să înțeleagă anumite lucruri.
Știam valoarea pământului. Și m-am rugat de mulți și am dat mesaje: nu vindeți. N-am putut să conving multă lume, nici pe soacră-mea n-am putut să o conving. A vândut două hectare de teren, pe nimic. Nu s-a putut. Eu am fost președintele pe țară al tuturor agențiilor imobiliare trei ani. Știam aceste lucruri. Dar oamenii, cum să spun, câștigul imediat a fost cel care a coordonat activitatea lor. Nu de perspectivă. Și acest lucru ne-a adus aici. Acest câștig imediat.
Acum, dacă vorbim de sistemul economic, și aici îmi cer scuze față de funcționarii publici, unii dintre ei sunt oameni extraordinari, dar din păcate foarte mulți nu au neapărat o pregătire extraordinară în domeniul afacerilor. Și am ajuns în situația în care suntem astăzi. Noi am distrus toată economia. Nu avem aproape nimic. Facem mașini, avem cifra de afacere, exportul e mare, dar banii nu rămân la noi. În 90 datoria externă era 0. Astăzi știm de 260 de miliarde, dar probabil este mult mai mare datoria publică. Generația voastră, care sunteți mai tineri, veți plăti.
Acum, dacă vorbim despre sistemul economic – și îmi cer scuze față de funcționarii publici, pentru că unii sunt oameni extraordinari – foarte mulți nu au avut neapărat o pregătire solidă în domeniul afacerilor. Din păcate, am ajuns în situația în care suntem astăzi. Noi am distrus toată economia. Nu avem aproape nimic. Facem mașini, exportul e mare, dar banii nu rămân aici. În 1990, datoria externă era zero. Astăzi știm că este de 260 de miliarde de euro, dar probabil este mult mai mare. Generația voastră, care sunteți mai tineri, va plăti.
Ce veți face când vor fi din ce în ce mai mulți șomeri? Noi nu avem nimic care să funcționeze perfect astăzi. Legislația se schimbă tot timpul, mărim taxe și impozite. Capitalul nu rămâne să facă asistență socială în România. Capitalul străin vine să facă profit. Dacă face profit în România rămâne, dacă nu, pleacă unde e profit. Or aceste lucruri nu se înțeleg nici astăzi. De asta economia merge cum merge.
Avem din ce în ce mai mulți șomeri care vor trebui să fie plătiți de stat, salariile care sunt acum sunt relativ mari față de cât producem. Ar fi trebuit să avem o industrie puternică, o economie puternică și atunci puteam plăti și funcționărimea la un anumit nivel. Deocamdată nu avem resurse.
Anul trecut, după ce s-au mărit salariile și pensiile, am rămas cu un deficit de 23 de miliarde de euro. Am cumpărat mai mult de afară decât am exportat. Or această diferență trebuie să o plătești de undeva. Și suntem din păcate pe același trend și anul ăsta. Nu știu dacă anul viitor vom gândi.
Dar dacă vrem să construim o economie puternică, unde începem? Agricultura este un exemplu – am văzut că se dau fonduri pentru mașini de făcut pâine. Este o soluție. Dar nu nu numai pâine. Poți dezvolta produse derivate, întregul sector. În același timp, porumbul, secara, orzul și alte cereale pot fi integrate într-un sistem complex. Trebuie să investim serios, să refacem irigațiile, care au fost distruse sau furate, și să repornim motorul economiei într-un mod integrat. Creșterea animalelor – nu trebuie să importăm tot ce consumăm. Dacă vedem câtă carne importăm de afară și câtă avem înăuntru, ne speriem. Și putem continua. Vrei turism? Dezvoltă-l ca să funcționeze 12 luni pe an, nu doar în sezon.
Așa poți construi o economie care să aducă bani la bugetul de stat. Dacă tu razi tot ce există și pui taxe tot mai mari pe firme, acestea se închid, iar veniturile la buget scad, crescând discrepanța între costuri și venituri. E nevoie de cineva care să înțeleagă economia și să știe să o dezvolte. Dacă nu facem asta, generația copiilor noștri va plăti prețul. Că plata va fi făcută.
**
Expoziția Joannei Elvy, care cuprinde 16 fotografii realizate la un an de la Revoluție, poate fi vizitată la Memorialul Revoluției până în 8 ianuarie 2026. AICI puteți citi și interviul cu Joanne Elvy despre 21 decembrie 1990 și despre imaginile surprinse atunci.
Ioan Popa dispune de toate pârghiile necesare pentru a scoate din oraș casele de pariuri și păcănelele. Nu doar legea este de partea sa, ci și colegii din Consiliul...
