INTERVIU Laurențiu Calciu, la 37 de ani după Revoluție: România e încă în convalescență. Tinerii trebuie să se implice în politică

Furie, confuzie, speranță și o uriașă dorință de libertate. Sunt emoțiile surprinse în documentarul „După revoluție” (2010), proiectat sâmbătă pentru prima dată la Timișoara, la Cinema Studio. Într-un interviu acordat Express de Banat, regizorul Laurențiu Calciu vorbește despre atmosfera străzii din Bucureștiul anului 1990, despre libertate, manipulare și lecțiile pe care tinerii le pot învăța din aceste imagini.

Cinema Studio a găzduit sâmbătă prima proiecție din seria aniversară „Marele Ecran Prezintă”, lansată de Asociația Marele Ecran la 15 ani de activitate culturală în Timișoara. Publicul a urmărit documentarul „După revoluție” (2010), iar după film a avut ocazia să stea de vorbă cu regizorul.

Filmul surprinde străzile Bucureștiului imediat după căderea comunismului, emoțiile oamenilor, tensiunea și primele demonstrații spontane. Laurențiu Calciu a filmat fără să intervină, lăsând realitatea să vorbească de la sine, iar sala s-a umplut de spectatori de toate vârstele, de la elevi la adulți, care au urmărit filmul atent.

În interviul acordat, Laurențiu Calciu vorbește despre revoluție, libertate, politica românească și relevanța filmului pentru cei care astăzi descoperă România de acum 36 de ani.

Erați profesor de matematică în 1989. După Revoluție, ce v-a făcut să ieșiți în mijlocul oamenilor și să apăsați rec?

Întâmplarea a făcut să primesc camera chiar atunci, deși mi-o doream de mult. Am strâns bani ani la rând și un prieten din Germania mi-a trimis-o prin noiembrie 1989. Bănuiesc însă că Securitatea a ținut-o în vamă. Nu era de dorit să apară încă o cameră pe străzi într-un moment în care începuseră deja mișcările, căzuse Zidul Berlinului, nu mai vorbesc de ce s-a întâmplat la Timișoara. Am primit abia în ianuarie recipisa de la poștă și am ridicat camera.

În prima duminică, când a avut loc demonstrația împotriva FSN-ului și a doua zi contrademonstrația, atunci am ieșit prima dată cu camera în stradă. Oricum aș fi ieșit, și fără cameră, dar dacă o aveam, de ce să nu filmez? Nu mai filmasem niciodată, făcusem fotografii, dar nu aveam nicio experiență.

Vă amintiți care a fost primul cadru? Ce v-a impresionat cel mai tare?

Cel mai tare m-au impresionat scenele de stradă, care au apărut în a doua sau a treia zi, ca reacție la demonstrații. Filmul l-am făcut după 20 de ani, l-am tot amânat, la îndemnul unui prieten scoțian, cu care am și umblat mult atunci, pentru că el avea legitimație de presă și intram la toate conferințele. M-a tot îndemnat să fac ceva cu materialul.

Țineam minte foarte bine materialul din Piața Universității, era de neuitat, reacția oamenilor, discuțiile de atunci. Inițial, filmul trebuia să fie doar despre asta, însă el a avut ideea să creăm un context, ca să fie inteligibil și pentru spectatorii din străinătate și, iată, și pentru publicul tânăr de azi. Fără contextul alegerilor și al demonstrațiilor anterioare, multe lucruri nu ar fi fost clare.

Așadar, gândul inițial a fost să filmați pentru arhiva personală?

Pur și simplu, nici nu știam ce fac atunci. Aveam o cameră și, pe stradă, se întâmpla ceva ce nu se mai întâmplase niciodată în viața mea. Adică nu trăiești în fiecare zi o revoluție.

Cum se simțea speranța în 1990?

Speranță a fost, pentru mine cel puțin, până la alegeri. De fapt, până la decizia lui Iliescu de a participa în alegeri. Atunci mi-a fost clar că nu se mai poate face nimic.

După alegeri, nu am mai filmat aproape deloc. În Piața Universității am mai filmat ocazional, dar la mineriade, din păcate, eram plecat din țară. După, am filmat la un cămin de copii, cu prietenul scoțian, însă interesul meu pentru politică scăzuse. Am plecat la Londra, la școala de film.

Ce așteptări aveți de la publicul din Timișoara? Cum ar trebui să primească acest documentar?

Am mai avut proiecții cu public tânăr și am fost surprins cât de mult știu unii dintre ei despre comunism și despre revoluție, probabil de la părinți. În Timișoara mă aștept cu atât mai mult la această reacție. Cei de vârsta mea sau care erau maturi atunci vor înțelege mai bine frustrarea oamenilor și manipularea care a avut loc atunci.

Ana Blandiana spunea că lipsa libertății în comunism a făcut-o să o prețuiască și mai mult. Spunea că, uneori, doar visarea la libertate era suficientă pentru a fi fericită. Mai pot tinerii de azi să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat libertatea?

E greu de înțeles. Eu am făcut liceul german, aveam colegi care plecaseră în Germania și, pe undeva, poate mi-aș fi dorit și eu să plec. Dar mă bucur că nu am făcut-o, pentru că momentele din 21, 22 decembrie sunt de neuitat. Sunt cele mai puternice trăiri din viața mea. De pe o zi pe alta, e ca și cum ai ieși din închisoare după 20, 30 de ani. Asta nu se poate descrie, sentimentul din zilele acelea, când lumea ieșise în stradă, Ceaușescu plecase. 

Revenind la zilele noastre, aceleași tensiuni legate de manipulare, fraudarea alegerilor persistă. În 2024, alegerile prezidențiale au fost anulate. Pare că ne tot învârtim în cerc.

Asta e foarte trist. Societatea românească e încă bolnavă. După 30 și ceva de ani, e tot în convalescență. Nu s-a vindecat. Speram ca oamenii care au trăit în străinătate și s-au întors, cei care au studiat acolo, să schimbe ceva, dar e foarte greu de schimbat mentalitatea. E un conservatorism, o îndărătnicie, o lipsă de răbdare. Oricine ar fi la putere e criticat. În loc să se bucure că în fruntea țării a ajuns un intelectual, cum e Nicușor Dan, mulți îl denigrează și pe el. Mi-e greu să înțeleg. E interesant, de studiat pentru sociologi, de psihologi.

Este comunismul o traumă care va mai persista cel puțin o generație?

Vedeți, comunismul a existat și în alte țări din Europa, dar de ce în România a persistat atât? A fost și momentul cu Iliescu și foștii comuniști care au preluat puterea. Asta a fost marea nebunie. Chiar îmi spunea Lucian (n.r, Lucian Mircu, co-fondator Asociația Marele Ecran) mai devreme că la Timișoara se scanda un slogan cu Regele Mihai, în zilele premergătoare revoluției, n-am știut. Cred că dacă regele ar fi putut veni atunci, soarta României ar fi fost alta.

Ar fi fost alta soarta României și dacă Proclamația de la Timișoara ar fi fost pusă în aplicare? În 11 martie se împlinesc 36 de ani de când a fost adoptată.

Cu siguranță. Precis. Ar fi fost extraordinar. După alegeri era deja prea târziu, dar până la alegeri poate se mai putea face ceva. Greu, însă, judecând după mentalitatea oamenilor care reprezentau majoritatea, clasa muncitoare. Spune cineva în film, la un moment dat, că „muncitorii sunt forța și vor fi forța”.

Dacă l-ați avea în față astăzi pe Laurențiu Calciu din 1990, ce i-ați spune?

Că ar fi trebuit să intre în politică. Eu sau mai mulți oameni ca mine, cu vederi mai largi, ar fi trebuit să lupte mai mult. Cred că asta e una dintre marile probleme ale României, faptul că multă lume nu se implică în politică. Mai ales tinerii. Apar partide noi, dar parcă le lipsește ceva. Poate ar fi trebuit să fi intrat în partidele istorice. Am avut prieteni care au intrat în PNȚCD, dar partidul a dispărut. Am doi nepoți care îmi trimit mesaje critice despre politică și îi întreb mereu de ce nu intrați voi să schimbați ceva? Că altfel nu se poate.

De ce nu ați intrat în politică?

A fost chestia cu filmul că îmi doream de mult să fac film. Am avut șansa să ajung la Londra, să studiez acolo, m-a pasionat filmul documentar, aș fi vrut să fac mai mult decât am reușit. Și după, m-am gândit că e prea târziu. Poate nici acum nu e prea târziu.

După Revoluție, la 37 de ani după Revoluție, cum vedeți România?

Sunt optimist. De câte ori mă întreabă străinii dacă s-a schimbat ceva sau cum e, mai văd și ei la știri ce se întâmplă în România, le spun întotdeauna că nu se compară cu ce era înainte. Sau nostalgicii care spun că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, e o prostie, nu se compară. Dar e adevărat că ar fi putut fi mai bine. Mie îmi place viața în România.  Cu politica avem probleme întotdeauna.

(Foto principală: Marele Ecran) 

 

• Tweet
• Pin It