Gorzo și-a uitat lemnele în fața muzeului din Reșița

Pe la fârșitul lunii mai, anul curent, ne-am trezit (de reșițeni vorbesc) cu o grămadă de lemne descărcate în curtea Muzeului Banatului Montan. La început, am crezut că ăștia de la muzeu, în consonanță cu indicațiile lui Romeo Dunca de a face economii de tot felul, s-au gândit să renunțe la încălzirea pe gaze și să treacă la cea cu lemne, că-i mai ieftină și mai ușor de susținut prin sponsorizări de tot felul. Mai apoi, însă, când vreo trei flăcăi vajnici au început să pună lemn peste lemn și deasupra alte lemne, am înțeles că la mijloc era vorba de cu totul altceva. Cu mult mai serios și mai înălțător. Cel puțin spiritual. Și o să vedeți de ce!

Cineva din zona Primăriei mi-a vorbit cu mândrie despre un act cultural, creat special pentru reșițeni în anul 250 al focului nestins, gândit și pus în scenă, pardon, în fața muzeului, de către Dumitru Gorzo, un artist veritabil, mult lăudat și apreciat de toți cei care se pricep la fenomenul numit artă contemporană. Ei, așa mai merge. Act cultural de mare ținută artistică, pe care America l-ar adula fără rezerve.

Eu, care nu mă pricep la așa ceva, din snobism poate aș fi exclamat „wow”, să fi văzut ăia din jurul meu cât sunt de deștept și de umnblat prin expoziții, m-am uitat la bârnele alea mâncate de carii, ca vițelu’ la poarta nouă. Și nu o oră, două. Nici o zi, două, trei, dar cu toate astea nici de-al dracu n-am priceput de ce autorul și-a intitulat opera simplu, ca la țară, „Gheorghe”. Și ce legătură avea Gheorghe ăsta din Maramureș cu focul nostru de la Reșița. Cum la fel nu am înțeles de ce nicio altă lucrare de artă semnată de Doru Vasiuț și toți sculptorii pe care Vela i-a dus an de an la Caransebeș nu seamănă cu Gheorghe din fața muzeului. Sigur, și alții s-or fi întrebat în sinea lor, dar nu au avut curajul să întrebe cu gura deschisă de frică să nu se facă de râs. Măi, copii, decât să vă dați ochii peste cap și să vă exaltați, convinși că voi sunteți produsul protipendadei pe stil nou, mai bine ați fi întrebat cine e Gheorghe ăla și ce vrea el de fapt, că erați mai câștigați. Zău, așa.

Poate că, lucrarea asta a lui Gorzo, expusă pe Manhattan sau pe Champs-Élysées, ar fi rupt gura târgului din prima secundă. Pe ăia, care n-au văzut în viața lor un car tras cu boi sau niște bârne de la șura bunicilor artistului, cu siguranță i-ar fi captivat, entuziasmat și tăiat respirația, pe când la noi, lemnele alea sunt bune de pus pe foc. Mă rog, arta e artă și nu vreau să intru în gura celor care l-au adus pe artist la Reșița. Un singur lucru le-aș mai spune celor care au avut grijă ca noi să nu trecem prin viața asta ca gâsca prin apă, să aibă grijă de sărmanul Gheorghe, că s-or pus ploile și o venit frigul și el e tot acolo în fața muzeului, deși, dacă mă uit bine pe afișul din spatele său, șederea lui la Reșița era doar până la sfârșitul lunii august. Nu de alta, dar mi-e să nu răcească și să se mai îmbolnăvească cumva badea Gheorghe al nostru.

• Tweet
• Pin It