Gogule, ce ți-e și cu regii ăștia!

Mai ales de când sunt tot mai puțini în lume. Pe vremurile lui Petre Ispirescu, de exemplu, monarhul era monarh și în șanț. E adevărat, în poveștile lui taica Pătru, noi am avut împărați și nu regi, lucru care contează, însă mai puțin. Ca un făcut, săracii nu apucau să treacă de 40 de ani, că le mureau nevestele, iar ei rămâneau văduvi tot restul vieții, că pe vremea , nu ca acum, era rușine să aduci o altă mamă la copiii făcuți cu răposata.

În poveștile alea, toți, dar absolut toți, erau bătrâni, înțelepți, cu părul, barba și sprâncenele albite de trecerea anilor, altruiști, filantropi, chiar dacă nu se inventaseră fundațiile, ONG-urile, magazinele second-hand. Și pe unde treceau dânșii, iarba înverzea, florile înfloreau, râurile susurau, păsărelele (oricât ar fi fost de somnoroase, ciripeau) supușii deveneau mai buni și mai omenoși. Altfel spus, Gogule, regii ăia aveau ceva special în ei, calități transmise din generație în generație până în zilele noastre.

Să luăm exemplu regelui Charles al III-lea. Copie fidelă a împăraților din cărțile de povești. Ajuns rege la bătrânețe, văduv de timpuriu, nevastă-sa moartă în accident pe când se întorcea de la shopping în Paris. Când a venit prima dată la Viscri, Trude-neni, vecina de peste drum, s-a uitat lung la dânsul, l-a măsurat din cap până în picioare și ar fi exclamt văzându-l cum mergea sprijinit în baston: „Ce să facă unul ca el aici? Că la țară trebuie să sapi grădina, să pui în pământ, să smulgi buruiana de pe răzoare, să tai vița-de-vie și s-o stropești cu piatră vânătă, să hrănești marvele, nu să freci menta toată ziua.”

Nu știu dacă prințul, că pe vremea aia încă trăia regina, iar el nu apucase să fie făcut rege, a auzit ce vorbeau vecinii despre el. Cert este însă faptul că a pus mâna pe secure și a tăiat lăstarii ce crescuseră în gard, a luat sapa și a tăiat buruienile, cu bidindeaua a văruit casa pe care o cumpărase, cu ciocanul a bătut cuie în pereții odăilor săsești, și-a făcut cont la laptele de vacă, seara trecea pe la birtuț să ciocnească un păhărel de horincuță cu sătenii. Azi așa, mâine așa, până s-a dus vestea în Uniunea Europeană și Regat, înainte de Brexit. În doi-trei ani, Viscri devenise mai ceva ca Maglavitul lui Petrache Lupu, supușii regelui din toată lumea, dar nu numai ei, veneau în pelerinaj ca la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva pentru a vedea ce făcuseră două mâini dibace.

De câțiva ani, Charles nu mai dă prin sat. Stă mai mult la el acasă, la Buckingham. Reumatismul, durerile de șale și obligațiile tronului îl țin departe casa de vacanță din județul Brașov. Stă la palat, bea ceai, povestește și joacță cărți cu Camilla. Uneori, o sună pe Trude-neni, s-o întrebe cum e vremea pe la noi, cum se vinde la târg măsura de grâu sau de porumb, dacă s-au făcut sau nu prunele ori dacă o mai murit careva dintre cunoscuți. Cu toate acestea, oamenii continuă să sosească la Viscri prin sindicat, agențiile de turism ori pe cont propriu, lucru care în poveștile lu’ taica Pătru Ispirescu nu se întâmplă.

• Tweet
• Pin It