FOTO. Sfârșit de mai la Herculane. Un mai mai degrabă ploios decât muncitoresc

M-am bucurat de un sfârșit de săptămână liber de orice obligații și mi-am luat soția pentru a petrece două zile minunate în stațiunea ce poartă numele miticului descendent al zeilor. Așadar, ne suim în autoturismul ce are neapărat ștergătoarele de parbriz funcționale și plecăm la drum. Copilul era tot la Herculane, cu copiii într-o tabără, dar i-am promis solemn că nu îl vom deranja.

Pe drum, toate bune și frumoase până pe la Plugova. Unde nici măcar verificatele ștergătoare nu au mai făcut față. Averse, grindină și vijelii ce ne-au tras frumos pe dreapta pentru vreo 15 minute. Și să nu aveți impresia că am fi fost niște fricoși sau nepricepuți în ale șofatului, dar coloana celor ce au tras pe dreapta era destul de lungă. Ajungem în stațiune pe un soare ce se pregătea de culcare. Ne ducem rapid bagajele la cameră, plătim taxa de parcare fără a face o comparație cu cât ar fi costat la Reșița și decidem să profităm de vremea superbă ce se instalase.

Mergem pe jos, de undeva de la blocuri înspre zona UGSR. Remarcăm curățenia de pe trotuare, dar nu avem cum să nu dăm de mizeria acustică ce deborda de la terasele ce aveau antamați așa-zișii artiști populari. Nu bine, dar tare! Dar apele minerale și produsele viticole se pare că fac minuni. Clienții, despărțiți de un gard metaforic între terase, se învârteau ba pe horă, ba pe brâu. Bravo birtașilor! Obosim, ne este și foame, așa că ne așezăm la o masă a unui local la care serveam masa destul de des. Chiar vis a vis de stația de autobuz. De aici începe o mică nebunie generată de confuzii între fresh și helas, între espresso și cappucino etc. Mai greu este cu mămăliga, peștii și tochiturile. Poate că ar fi fost mai bine pentru proprietarii localului să se fi limitat doar la tradiționala pizza. Prima seară nu se merită să ți-o strici pentru niște stângăcii și nepriceperi ospătărești. Se face întuneric. Întorcându-ne la cazare, avem parte de o acțiune polițistă. Un nene murise și se cerea autopsie. Chestiunea era unde să fie dus răposatul. La Caransebeș sau la Orșova? Nu am așteptat decizia milițienilor, ne-am văzut de ale noastre și am urcat în apartament, la somn.

Dimineața, o plimbare prin împrejurimi, inspirând un aer ce mi-a adus aminte de nea Ilie Cristescu, vajnic promotor al ionilor ce-ți penetrează plămânii și îți dau anii înapoi cu macăr câteva luni. Vrem să facem și o baie, că așa se spune, degeaba mergi la băi dacă nu te scalzi câta. Unde să mergem, că aproape peste tot se arăta a fi închis. Nimerim la Băile Venera. Un exemplu despre cum privatul exploatează tot ceea ce i se oferă. Nu ascund că mă cunosc cu Ilie Mihan, proprietarul care a înviat efectiv locația. Îmi face un tur al băilor, îmi arată un bazin în care pot intra atât eu, cât și soția și dispare.

Dispar și eu din bazin după cel mult zece minute și fug la o bere. Mihan cu soția, patroni și angajați în același timp. Îi întreb de ce nu este piscina exterioară plină și îmi spun că ar costa prea mult, date fiind condițiile climaterice. Apa termală s-ar răci prea repede și la prețul cerut de distribuitorul de apă termală, costurile ar fi insurmontabile. Plecăm să prânzim și toți membrii familiei Mihan ne îndreaptă înspre terasa La Baitz.

Am mers pe jos și am trecut peste podul din centru ce se afla în reabilitare, am trecut prin centrul străjuit de statuia lui Hercules, loc reabilitat cu excelență. Șosea, trotuare, clădiri redate circuitului turistic ca la carte. O surpriză, deschiderea Băilor Apolo pentru vizitare.

Peste clădirile vechi, meșe instalate, ce le-am luat drept semn al începerii reabilitării acestora. Observ că nu lipsește de la serviciu celebrul de acum interpret al fluierului. Nu am putut să-l deranjez că tocmai avea o convorbire importantă la telefon. Mergem în continuare, trecem de Roman și ajungem la terasa recomandată. Suntem imediat luați în primire de un ospătar ce nu cunoștea cuvântul „nu”. Luna de pe cer dacă i-ai fi cerut-o, cu siguranță ți-o oferea pe tavă. Și da, un dezmăț culinar cum nu am mai găsit nici în locații de fițe. O saramură de crap ca la manual, servită cu zâmbetul pe buze și cu maximă empatie față de client.

Când să plecăm, la ora exactă s-a pornit aversa. Aveam să aflăm că, de vreo săptămână, pe la două, două și ceva fix, la Herculane se pornea vijelia. Dar a trecut și ploaia și inhalând un aer Dumnezeu al plămânilor, pornim spre locul de cazare. Pe drum îmi aduc aminte de Denisa și de Tudi, doi prieteni ce și-au încheiat cu ceva ani în urmă conturile cu Reșița și și-au ridicat o pensiune la stațiune. Recunosc că m-am inspirat de pe net pentru a-i găsi. Roua de Munte se cheamă și doar ei doi țin cu pasiune o atmosferă ce le aduce turiști în permanență. Îmi spun că, pentru ei, dacă s-ar distribui apa termală la robinet, automat și-ar face niște bazine. Aveam să aflăm a doua zi, la sugestia lor, că Mîțu a fost mai norocos. Mîțu a cumpărat un teren pentru a-și face o pensiune. Dar, să vezi noroc, sub pământ au dat de apă termală. Am fost și noi a doua zi la Mîțu. Sincer, eu m-am simțit ca în Glisando. Parcă mă pișca și un pic de depresie, așa că hai repede la Blitz să ne revenim.

Pe drum, în fața Cazinoului proaspăt renovat, Festivalul Pinului Negru, dacă am reținut eu exact. Aici, ce să vezi, o minunăție! Un aparat foto la minut automat. Nu m-am putut abține și am invitat-o pe iubi să ne fotăm așa cum era prin reclamele alea ale decadentului Occident.

Din greșeală, mă uit peste apă și văd ruinele băilor imperiale. Dar, văzând schelele ridicate, parcă mă ia așa cu un sentiment de încredere că se vor reabilita și acestea.

Una peste alta, mergând după vreo trei ani în Băile Herculane, nu pot să nu observ că este curat, că peste tot se pune o mistrie de maltăr, o roabă de asfalt etc. Nu mai vorbesc de Hotelul Decebal, unde se vede că se lucrează din plin. Este pentru prima dată când plec de la Herculane cu sentimentul că aici lucrurile încep să se miște înspre bine.

• Tweet
• Pin It