FOTO. Secretul fericirii la Reșița – descifrat pe scena Teatrului de Vest! Concluzia? Spectacolul trebuie să continue!

Henric al IV-lea, primul rege din ramura Bourbon şi unul dintre cei mai importanți regi francezi, numit de popor „Henric cel Bun”, la intrarea sa triumfală în Paris a rostit cuvintele „Parisul merită o mesă-liturghie”. Aşa ar putea fi descris spectacolul de teatru dedicat orașului de pe Bârzava – „Secretul fericirii se întoarce. La Reșița”, care a avut premiera în ajun de Moș Nicolae, pe 5 decembrie.

Reșița, în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, în sârbă Решица, în croată Ričica este capitala județului Caraș-Severin, situat în Banatul de Munte. Numele de Reșița poate proveni de la termenul slav retita, care înseamnă „izvor rece”, așa cum Nicolae Iorga sugera odată.

Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690– 1700, izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei.

Conscripția din 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 de gospodării impuse (impozitate) de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Inițial, au existat două sate apropiate – Reșița Română (Reschiza Kamerală sau Olah Resitza) și Reșița Montană (Eisenwerk Reschitza, Nemet Reschitza sau Resiczbanya). Uzinele au fost amplasate în Reșița Montană, locuită la început de cărbunari români. Mai târziu, în 1776, au fost colonizate 70 de familii germane originare din Stiria, Carinthia și Austria de Sus, iar intre 1782 – 1787 cu familii germane din regiunea Rinului. Între anii 1910 – 1925 , Reșița a avut statutul unei comune rurale, iar din 1925 a fost declarată oraș, consecință a recunoașterii dimensiunii sale de puternic centru al marii industrii siderurgice și constructoare de mașini din România modernă. Din 1968, prin Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului i s-a oferit gradul de municipiu, reședință a județului Caraș-Severin.

În Reșița se vorbesc multe limbi, dintre care cea mai vorbită este româna. Mai sunt: maghiară, sârbo-croată, germană și multe altele.

Reșița a fost considerată mult timp ca fiind unul din marile centre industriale ale României, având influențe în industria siderurgică (fontă, oțel, laminate), a construcțiilor de mașini (electrice și diesel, utilaj petrolier, siderurgic și chimic, material rulant), chimică (chimizarea lemnului, cocs).

În 1872 (la mai puțin de 50 de ani de la inventarea locomotivei cu aburi în Anglia) uzina din Reșița producea prima locomotivă din spațiul central-estic European, denumită „Resicza”, având numărul de circulație 2 (numărul 1 fiind atribuit locomotivei „Szekul” fabricată la Viena), cu ecartament de 948 mm, proiectată de John Haswell – directorul fabricii de locomotive „St. E. G.” din Viena, locomotivă destinată transporturilor interne uzinale. Începând cu anul 1872 uzinele „St. E. G.” de la Reșița produc pentru căile ferate europene: 16 macarale, 18 rezervoare pentru castelele de apă, 110 plăci pentru întoarcerea locomotivelor, 514 inimi de încrucișare pentru macaze, 793 de tampoane.

În anul 1926 se produce la Reșița locomotiva cu abur 50.243 „Regele Ferdinand”, prima locomotivă construită în România în perioada interbelică. Datorită succesului în construcția de locomotive la Reșița și Malaxa, începând cu anul 1930, în România nu s-a mai importat nicio locomotivă.

Între anii 1926-1960, în România s-au construit 1.207 locomotive cu abur, reprezentând 10 tipuri pentru cale normală și trei tipuri pentru cale îngustă. Din acestea s-au fabricat 797 la „Uzinele Reșița” și 410 la „Uzinele Malaxa” din București. În anul 1960 producția de locomotive cu abur s-a sistat, industria românească profilându-se pe producția de locomotive diesel și electrice. Locomotivele cu abur au funcționat în exploatarea C.F.R. până în anul 1980. În perioada 1980-1998, locomotivele cu abur au fost casate in proporție de 98%.

După 1990 , Reșița și-a pierdut puterea industrială devenind un oraș trist, un oraș care părea că a rămas de la o gară la cealaltă un simplu șuier de locomotivă ca în Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, dor că eroii de altădată, Mona, Miroiu sau Grig au îmbătrânit, poate că dor domnișoara Cucu aleargă isteric printre amintirile care au făcut-o celebră, dar nefericită.

Totuși Reșița are un secret bine păstrat de 250 de ani, un secret al fericirii pe care actorii Teatrului de Vest au încercat să-l descifreze, pentru că, nu-i așa?, nicio stea nu se oprește niciodată din drumul ei, după cum spunea Miroiu, și Reșița are steaua ei norocoasă.

Dar ce este un secret? Ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni), ceea ce este tăinuit, nu trebuie spus nimănui; taină.
2. Sistem (ingenios) care constituie condiția succesului într-o întreprindere; procedeu special și eficace pentru a obține sau a face ceva. 3. Ceea ce constituie condiția intimă (greu de realizat) a unei științe, a unei arte…câteva din definițiile secretului… și atunci când este asociat cu fericirea în timpuri de pandemie încercând să descrie 250 de ani de istorie a fostei Cetăți de Foc de pe Bârzava, realizezi că arta este o călătorie grea, într-un pustiu arid, în care nu te poți folosi decât de rezerva ta de apă… și atunci, regizorul Ștefan Iordănescu și-a măsurat rezerva de apă vie – teatrul – și a încercat prin metode specifice să călească oțelul în aceste izvoare de lacrimi, de regrete, speranță sau ploaie ce au spălat cei 250 de ani ai Reșiței.

O muncă grea, în care s-au folosit de toate cheile regizorale pentru a pune în fața orașului oglinda curată a fiecărui chip care-i face inima să bată în continuare, a unei fericiri contrazise de realitate, dar atât de căutată nu neapărat pentru a o păstra, ci mai degrabă pentru a o proteja de patimile unei rătăciri colective.

„Reșița e un oraș pe care îl descopăr de la an la an și pe baza descoperirilor mele am încercat să punctez imaginea celui venit din afară. Personajul care face această descoperire, în acest spectacol, este un japonez. Este o poveste autentică, în martie a fost un cetățean japonez în Reșița, un vloger, care a descoperit tot felul de lucruri interesante și am încercat să facem spectacolul din perspectiva acestui japonez care descoperă tot felul de lucruri stranii, ciudate și interesante. E un spectacol ce continuă linia primului, de aceea se și numește «Secretul fericirii se întoarce. La Reșița», e sezonul doi, are câteva referiri la spectacolul anterior, dar făcute în așa fel încât să nu deruteze pe cei care nu l-au văzut pe primul, dar în cei patru ani care au trecut în orașul acela prăfuit au apărut niște schele, semn că se întâmplă ceva bun. Nu întotdeauna bine, nu întotdeauna în direcția cea bună, dar rezultatul este că se face ceva și trebuie subliniat pentru ca lucrurile să meargă înainte. Acesta este mesajul principal. E un spectacol care, la fel ca la Pirandelo, nu are final, pentru că așa cum nu se poate închide Reșița dacă focul se oprește în furnal, el rămâne în oameni și orașul o să trăiască atât timp cât oamenii vor purta focul acesta mai departe. Este ca în noaptea de Înviere. Mai trebuie spus că nu este un spectacol de autor. Este un spectacol colectiv, actorii și-au scris propriile monologuri, așa că este un sistem destul de colectiv, așa cum se face teatru-document în cele mai bune case din România și din lume în momentul acesta. N-a fost ușor, dar noi credem că este folositor și necesar orașului și tragem niște semnale de alarmă care să ducă orașul acesta înainte. Spațiul de joc e în toată sala, se joacă peste tot și cu publicul care devine un actant. Mă gândesc foarte serios ca episodul trei, peste câțiva ani de zile, să cuprindă și alte forme de manifestare”, a mărturisit regizorul Ștefan Iordănescu.

Spectacolul convinge, convinge prin verticalitatea cu care oamenii locului își apără dreptul la tristețe, la amintiri, la viitor. Sentimentul cel mai dominant este cel al demnității chiar dacă nu se face paradă de el, actorii ducându-și atât de frumos nostalgia, emoția, încât cei care se așteptau ca măcar un personaj să spună Reșița a murit, simt mai degrabă opulența mândriei bine argumentate, de a fi reșițean.

Uneori, spectacolul este purtat pe sângele personajelor, într-un decor admirabil realizat de scenograful Dorotheea Iordănescu, cea care a compus și muzica spectacolului. Nu am văzut nimic care să mă umilească ca patriot reșițean, vulgaritatea sărăciei admirabil desființată de jocul bine închegat al protagoniștilor, ca un șuvoi de lacrimi care au izvorât dintr-o șarjă de oțel.

Orașul de pe Bârzava își păstrează misterul ce ascunde până la urmă secretul fericirii lui. Destinul său afectat, dar nu îngenuncheat de decidenții politici de după Revoluție, luptă prin toate ramurile care-și beau seva din rădăcinile bine înfipte în dealurile din jurul orașului, acolo unde cresc printre fustele verzi ale pădurii, orhidee sălbatice.

Elemente ale constructivismului rus sunt inspirat folosite de regizor pentru a puncta gloria comunistă de odinioară a orașului, iar Mădălina Ghițescu a reușit o compilație emoționantă din textele primite de la Matei Mircioane și Marian Apostol, cei doi fiind actori importanți la începutul anilor 1990 când orașul își disputa ultimele șarje de oțel cu politicienii vremii de la București. Dacă atunci au pierdut bătălia, acum au câștigat prin faptul că nu au lăsat uitarea să șteargă învolburarea acelor timpuri.

Fiecare actor și-a scris un monolog propriu… Liderul actorilor reșițeni, Camelia Ghinea a jucat la scena deschisă ipostaze tragi-comice cărora le-a împrumutat din eleganța unei actrițe care poate face publicul să plângă și să râdă în același timp… O Camelia Ghinea de care mi-a fost dor, un actor complex dinamic și plin de jovialitate. Ana-Maria Cizler și-a confirmat talentul, strălucirea și misterul scenic, iar Andrada Samoilă a scormonit fragilitatea și forța într-un rol care a luminat scena.

Desigur, Sorin Fruntelată s-a impus prin forța unei voci impecabile, care străbătea din trecutul glorios al orașului, astfel că tânărul Robert Danci și Marius Tudor au respirat armonis prin pielea personajelor . Este greu de catalogat Florin Ruicu, un munte de talent și sensibilitate, un actor care continuă să scrie istorie pentru teatrul reșițean.

Veteranul prieten al teatrului reșițean și tânărul artist timișorean, respectiv Lucian Moga și Sebastian Hamburger, cei care au semnat extrem de inspirat light-designul și videodesignul spectacolului, alături de Maura Cosma care a semnat mișcarea scenică și artistul plastic din Germania, Bogdan Piperiu, împreună cu întreaga distribuție au reușit să livreze o șarjă de bucurie și extaz spectatorilor teatrului reșițean. O echipă clar definită, o bucurie provincială, dar importantă pentru întreaga scenă românească, cea care a ridicat cortina în toate timpurile de pe umbrele cotidianului iluzoriu.

Nu știu dacă secretul fericirii există asemeni unei definiții din dex, dar știu că Ștefan Iordănescu și managerul teatrului Florin Ionescu au folosit cu înțelepciune rezerva de apă pe care o au nu pentru a stinge focul de 250 de ani, ci pentru a căli oțelul unor amintiri dureroase, duioase și fascinante ale unui oraș ce nu se predă la schimbarea de paradigmă a istoriei.

Și totuși, orașul caută în continuare… pentru că Secretul fericirii se întoarce. La Reșița! Concluzia? Spectacolul trebuie să continue!

Autor: Anca Bica

• Tweet
• Pin It