FOTO. Românii și rumânii, uniți de sportul minții într-un sătuc din Serbia

Asociația Culturală „Unirea” din Râtișor a organizat Cupa Unirii la Șah. Invitați la întrecere: tineri șahiști din Caraș-Severin.

Prolog

În urmă cu aproximativ zece zile, mă sună amicul meu Aurel Văduva să-mi povestească despre o minunată acțiune transfrontalieră ce avea în prim plan împrietenirea cu o comunitate din Voivodina, pasionată de șah. Știam că puștiul său practică acest nu știu ce, că șahul nu mi se pare deloc sport, mai degrabă un joc al inteligenței. Dar, mă rog, nu reinventez eu clasificări. Mă roagă să dau sfară printre „presari” pentru a participa la evenimentul ce a avut loc duminică, 22 ianuarie, în sătucul din Serbia.

Plecarea

Reușesc cu Radio Reșița, reușesc și cu TVR Timișoara, așa că duminică dimineața mă întâlnesc în fața Polivalentei din Reșița cu bunii mei prieteni Vali Hora și Vasile Neamțu și, bineînțeles, cu micuții șahiști și cu o parte din părinții lor. Șef de trib, Mihai Bolintiș, președintele Asociației Județene de Șah Caraș-Severin. Ne spune că este încântat de oportunitatea oferită și că i se pare important că șahul poate lega prietenii și colaborări de acest fel. În fine, ne îmbarcăm și plecăm la drum. Vremea pare a ține cu noi doar până la graniță. După, ceață și frig. Frigul de afară i-a stimulat pe șoferii busului să ne arate ce poate mașina în domeniul încălzirii și a fost bine. Printre văluri de ceață am observat câmpuri din care se ițise verdele grâului, arături pregătite să-și primească sămânța de primăvară și plantații de nuci, meri, peri și pawlonia.

Punct terminus, Râtișor

După aproximativ două ore, ajungem la Râtișor. Pe fețele gazdelor se vede bucuria întâlnirii cu români din România. Ne întâmpină președintele asociației, Pau Voina. Ne face un scurt istoric al pasiunii comunității pentru șah, ne spune cât de bucuros este de prezența „rumânilor” la ei în localitate și după aceea trece la ceea ce, la noi în țară, este cumva desuet, dacă nu protocronist să afirmi. Da, prieteni, este mândru de neamul său, își iubește istoria și îi duce pe puii de români născuți pe meleaguri străine, în Serbia, să vadă și Alba Iulia, și Sarmizegetusa și orice sit istoric întâlnit în calea preumblărilor lor prin patria mamă. Mă interesez despre el și mi se spune că este doar un rumân ce trăiește în satul sârbesc. Deja simt că nu este vorba doar despre șah, ci și despre o dragoste de acasă cum numai cei plecați sau născuți în pribegie o pot simți.

Fără stat nu se poate. Scuzați, domnule consul!

Am avut plăcerea, și nu sunt ironic, să-l întâlnim și pe consulul general al României la Vârșeț, Gheorghe Dinu. Spune că a cochetat cu șahul în copilărie, chiar ajunsese să avanseze, dar, din oarece motive, s-a lăsat. Ceea ce nu le-a recomandat tinerilor șahiști prezenți la ceremonia de deschidere. Mai spune că fondurile sunt așa cum sunt, dar inimile etnicilor români suplinesc mult din lipsurile financiare. Este convins că românii sunt bine reprezentați în Voivodina și că vechea prietenie româno-sârbă nu a rămas o amintire. Ce și-ar dori domnul consul? O mai mare colaborare cu autoritățile și ONG-urile din România pe linia donațiilor de cărți. Recunosc că aveam până acum impresia că este doar o poezie, un punct bifat pe agenda anumitor organe și organizații nevoia de carte românească în Voivodina. Mi-am schimbat impresia. Ca o paranteză, vă spun că mi s-a părut oarecum comic să nu știu cui mă pot adresa românește și cui sârbește. Dar am constatat că și sârbii o rupeau puțin în românește, cam ca pe aici, pe la noi, care mai bâjbâim câte ceva în germană, maghiară și, firește, sârbă.

Competiția și Vârșețul

În fine, după saluturile de bun venit, s-a trecut la concurs. Mai bine de 70 de copii, cu toții români, dar separați de graniță, împărțiți ca cetățeni în români și sârbi, au trecut la joc. Am făcut două, trei foto și m-am retras, pentru că nu am trecut peste stadiul de a recunoaște piesele și cum se mută fiecare. Vorba milițienilor aflați în post: șahul e piesele alea pe care le scoatem din cutie când jucăm table! Scuze, domn colonel, Bolintiș! Vali și Vasile iau și ei niște cadre și lăsăm copiii să concureze pentru Cupa Unirii. Moment în care apare Darko. Tata sârb, mama româncă. Ne spune că el este ghidul nostru pentru Vârșeț și tot el ne va duce la celebrul restaurant Dinar pentru servirea mesei. Aveam aproape patru ore la dispoziție pentru acestea. Urcăm în mașina lui Darko și mă trezesc pe bancheta din spate lângă o minunăție de copilă, prinsă în scaunul de copii sub trei ani. Încerc să vorbesc cu ea, dar tatăl îmi spune cu o oarecare rușine că nu știe românește. Ajungem la Vârșeț, Darko lasă copila acasă și plecăm. Trecem pe lângă două școli în care aflăm că sunt și clase cu predare în limba română, trecem și pe lângă biserica românească, dar și pe lângă cea catolică.

Darko. Toleranță, iubire și naționalism

Ajungem la restaurant. Nu exagerez cu nimic când vă spun că tot drumul Darko a vorbit cu noi cu o bucurie manifestă. Ni se adresa cu „oameni buni” și parcă găsise calea de a spune ce îl macină. A făcut facultatea la Timișoara. De unde ne-a povestit o amintire. La un examen, un etnic maghiar abia a reușit să se facă înțeles în limba română. Colegul de lângă i-a spus: cum poate vorbi atât de prost românește? Darko s-a simțit lezat și i-a spus că nici el, din Serbia fiind, poate nu vorbește perfect românește. Colegul i-a replicat: tu trăiești în Serbia, el în România. De aici a plecat o întreagă discuție, cu fervoare susținută de Darko, conform căreia cu toții suntem frați și trebuie să ne iubim ca frații. Aduce argumente de limbă și ne uimește cu câte cuvinte ne bombardează ca fiind comune în spațiul permanent tumultos al Balcanilor. La un moment dat spune nu răspicat, dar ferm că sârbii iubesc rușii. Nu este dreptul nostru să-i iubim? E prea alambicat să caut argumente pentru pe cine să da și pe cine să nu iubești ca popor. Dar mi s-a părut de-a dreptul ecumenic spiritul lui Darko. Și popoarele, la fel ca oamenii ce fac parte din ele, nu au decât șansa iubirii. Era să uit să scriu ceva și despre restaurant. Deservire ireproșabilă. Despre mâncare, gusturile nu se discută. Ce am observat, în parcare, din aproximativ 30 de autoturisme, 25 cu numere de TM și CS.

Final de competiție, final de reportaj

Furați de starea de bine a gazdei noastre, dar și de a noastră, mai să ratăm festivitatea de premiere. Ajungem la timp pentru a asista la premierea câștigătorilor și a vedea starea aceea de bucurie, de mulțumire în urma lucrului bine făcut. Copiii se bucurau de cupe și de diplome, adulții se felicitau pentru bucuria copiilor. Totul mi-a adus aminte de acea stare feerică din copilărie când toți aparținătorii unei familii se adunau la casa părintească pentru a celebra și a se bucura. Și pentru sfântul din calendar, dar mai ales pentru bucuria sfântă a familiei reunite în jurul mesei pregătită de buna și de mamele ce-i erau bătrânei fiice sau nurori. Da, tot un fel de unire. Asta a fost, dragilor, pentru mine Cupa Unirii românilor cu rumânii de la Râtișor.

Revanșa, astăzi, la Polivalenta din Reșița, de la ora 17.00.

• Tweet
• Pin It