FOTO. Pelerinaj la mânăstirea Prislop

Vă mărturisesc că nu sunt nici ateu, nici bigot. Încerc să-mi înțeleg trăirile și toate cele lumești prin care trec cu puțină credință, cu puțină înțelegere a celor din jur și mai ales cu convingerea că, așa cum dai, așa primești. Mă rog, nu inventez eu felul în care te raportezi la Divinitate.

La începutul lunii, se pun pe mine soția și Daniel cu Ana să mergem la Prislop. Dar nu se merge la Prislop, se merge la Arsenie Boca. Mulțumesc copilului, Sabina, că nu s-a raliat la acțiune, dar doar ea a rămas acasă. În fine, duminică-dimineață ne suim în mașină și plecăm. Primul popas, la o cafea și recunosc, la un coniac, la Hațeg. Unde aș putea să jur că am văzut fântâna cu lei ce este și în centrul orașului Drobeta Turnu Severin. Nu am insistat pentru a nu fi făcut alăuzit, dată fiind apropierea tot mai vertiginoasă de cei 60 de ani.

Pensiuni și interdicții

Trecem de Hațeg și mergem spre Prislop. Și pe stânga, și pe dreapta, pensiuni. Mă gândesc că multă lume trebuie să vină pe aici, din moment ce se oferă cazare. Mergem pe un drum decent și ajungem la poarta mânăstirii. Parcare pe patru niveluri, toate ocupate. Cu autocare și autoturisme din toate părțile țării. Și nu puține.

Ajungem la poarta de intrare și aici ceva nu îmi sună bine. Afișul cu totul prin care ți se interzic anumite treburi. Să nu fotografiezi. Să ai o ținută decentă etc. De ce să nu pot face o fotografie în incinta lăcașului? Este oare un obiectiv militar sau de însemnătate strategică? Cât despre ținută, exagerând, firește, goi venim pe acest pământ, goi plecăm. Ce nevoie are credința de dogme? Femeile, căci despre ele este vorba, sunt mai aproape de credință în funcție de costumație?

În fine, intrăm în locul sfânt. Pășim pe poarta mânăstirii și aș fi ipocrit să vă spun că am fost lovit pe loc de simțirea duhovnicească. Totuși, din felul de a se purta al pelerinilor, am simțit o oarecare formă de respect. Curățenie, alei bine puse la punct, clădiri curate și bine poziționate. Daniel nu se abține și mă întreabă dacă îmi dau seama de valoarea investițiilor. Îi răspund că dacă oamenii ce le-au făcut le-au făcut din credință, este strict treaba lor. Intrăm pe aleea ce duce la mormântul lui Arsenie Boca. Bătrâni, adulți și copii pășesc pe dalele de piatră ce duc la locul sfânt. Liniște. Nimeni nu vorbește tare, nimeni nu țipă, nimeni nu se grăbește. Cu toții își așteaptă rândul la a se ruga la crucea mormântului. În timp ce urci, treci pe lângă crucile călugărițelor. Sunt uimit de cât de multe au trăit înspre o sută de ani.

În fine, ajungem la mormânt. Îmi fac o cruce și mă rog scurt, nu vă spun pentru ce, și merg mai departe. Mai departe înseamnă biserica din secolul XIV. Intru în Pronaos, o încăpere undeva pe la trei pe trei metri, cu două icoane mari. Ușa de la naos, închisă. Fără să vreau mă gândesc la interdicțiile de pe poartă. Dar, îmi zic, credința nu stă în lacăte și lucruri ce ai sau nu ai voie să le faci.

De ce vine lumea la Prislop?

Dacă ar fi să fiu sincer, lumea vine pentru așa-zisul turism religios. Vin să vadă un lăcaș de cult și, mai ales dacă locul are parte de o legendă ca a părintelui Arsenie Boca, locația are succesul garantat. Ca o paranteză, persoanei care a ridicat un brand din nimic, făcând din povestea lui Arsenie Boca un loc de pelerinaj de o asemenea anvergură, i-aș da pe loc nobelul pentru meseria ce s-a dovedit că o stăpânește cu excelență. Dar să revin. De ce vine lumea la mormântul lui Arsenie Boca?

Maria din Buzău: „Vin de multă vreme aici. Simt că mă unesc cu Dumnezeu și îmi trec toate necazurile. Mă rog și pentru mine, și pentru cei din familie și simt că ne este bine.” Ioana din Petroșani: „Nu puteam să rămân gravidă. Și eu, și soțul meu ne doream nespus un copil. Am venit, ne-am rugat și de trei ani, de când s-a născut copilul, venim an de an aici pentru a-i mulțumi sfântului.” Gheorghe din Blaj: „Simțeam că mă lasă picioarele. Oricum făceam, după câțiva pași trebuia să mă așez pentru a putea merge mai departe. Am venit să mă rog și acum merg normal. Nu ca la douăzeci de ani, dar merg bine!” Și vreau să vă mai spun ceva. Am văzut oameni distruși, ce făceau rugăciuni de la pământ, cu disperarea celor ce își puneau ultima speranță în vindecarea sfântului. Așa că, vă rog din suflet, nu mai râdeți de cei ce merg pe la biserici și pe la moaște. Gândiți-vă că pentru ei este ultima șansă de a dobândi sănătatea sau fericirea unei familii pe care societatea laică nu o poate face bine.

Credință, credință, dar și ceva comerț

Ieșiți din incinta mânăstirii, mergem ceva metri pentru a gusta ceva și a cumpăra un suvenir. Dezastru!

Nu vă spun mai mult decât că un banal langoș era opt lei, iar suvenirurile erau de un prost gust desăvârșit. Bine, aici nu e de vină sfântul, dar poate că dacă asta se cere, asta se dă. În spatele tarabelor, lemn proaspăt tăiat. Aștepta să fie încărcat pentru a fi dus unde știu ei, comercianții de lemn, cel mai bine.

În rest, totul a fost frumos. Nici prea frig, de căldură ce să spunem! Din nou în mașină spre casă. Cu oprire la Caransebeș, la Gugulanu’, pentru o ciorbă de burtă și ceva mititei. Terminăm exact când se pune ploaia. Nihil sine Deo!

• Tweet
• Pin It