EXCLUSIV Aihan Omer: “Am fost şocat de stilul de viaţă al libanezilor”

Fostul antrenor al UCM Reşiţa şi al naţionalei României, Aihan Omer, în prezent antrenor al primei reprezentative a Libanului şi a echipei de club Al Sadaka, a vorbit într-un interviu, acordat în exclusivitate pentru Express de Banat, despre viaţa în Liban.

Domnule Omer, sunteţi de aproape un an în Liban. Cum e viaţa de antrenor în handbalul libanez?

E adevărat, în noiembrie, s-a făcut un an de când antrenez în Liban. În primul rând, a fost un şoc pentru mine stilul lor de viaţă. Nu neapărat al oamenilor obişnuiţi, ci al jucătorilor de handbal. Venind de la un anumit nivel al handbalului european, m-am dus hotărât să fac superperformanţă. Nu era niciun jucător profesionist, toţi munceau. Aveau servici, la 7 terminau, la 7.30 aveam antrenament. La primele antrenamente erau doar câţiva jucători, abia se strângeau opt jucători şi începeam antrenamentul. Majoritatea erau obosiţi, fără chef, nu erau tot timpul dornici de antrenament.

Cum aţi reuşit să-i motivaţi?

Eu am venit cu un anumit stil de pregătire, am încercat să impun un anumit stil, cu multă pregătire fizică, cu multă muncă. Am întâmpinat mari greutăţi. La un moment dat, unul din jucători chiar mi-a spus că dacă îi iau aşa tare şi îi omor cu alergatul s-ar putea să nu mai vină, că ei fac handbal de plăcere. Mi-a spus că nu pot să ţină ritmul antrenamentelor care se fac în Europa. Atunci am început să-i respect pentru acest lucru, pentru că nu e uşor să munceşti până seara şi apoi să vii la antrenament. Am început să mă adaptez, să mă schimb, să o las mai uşor cu antrenamentele fizice, să fac cât mai mult cu mingea, să mai fac o glumă, să le placă să vină la sală. Aşa am reuşit să-i câştig şi, după câteva luni de zile, am reuşit să-i conving să se grăbească la antrenament, să vină cu plăcere şi să colaborăm bine.

Libanul a fost zguduit de evenimente violente în ultima vreme. Cum e la Beirut?

Beirutul este un oraş foarte frumos, deosebit. Sigur, războiul a lăsat multe urme, este un amalgam acolo, trăiesc musulmani, creştini, e ceva exotic, ceva deosebit. M-am adaptat repede, chiar şi în trafic, unde nu există niciun fel de reguli de circulaţie. Nu sunt nici multe accidente, pentru că sunt amabili, fiecare îl lasă pe celălalt să treacă, totul e la mica înţelegere. Chiar dacă se spune că Libanul e o ţară incertă, că stă pe un butoi cu pulbere, eu nu am simţit acest lucru. Duc o viaţă normală, deşi nu m-am implicat foarte tare în viaţa socială. Drumul meu e de la hotel la sală şi invers, mai merg la cumpărături. Nu am văzut un oraş periculos. Sunt oameni amabili, mai ales cu străinii, toţi vorbesc engleză şi franceză. Îmi este foarte greu să învăţ arabă. Mi-am dorit acest lucru, dar toată lumea vorbeşte foarte bine franceză şi engleză şi atunci nu mai e nevoie să învăţ araba.

V-aţi făcut prieteni acolo?

Sunt foarte puţini români acolo. Sufăr mult la capitolul ăsta, nu am prieteni, nu am cunoştinţe. Mai merg din când în când la ambasadă şi acolo mai schimb două cuvinte în română. Familia e acasă, e destul de greu din punctul ăsta de vedere.

E un pas înapoi în cariera dumneavoastră faptul că acum vă aflaţi pe banca unor amatori?

Nu e un pas înapoi.  Eu antrenez şi echipa naţională, şi echipa de club. Echipa naţionalănu are o activitate foarte intensă şi nu am putut să stau degeaba, trebuia să antrenez în continuare. Este o experienţă extraordinară. Ei sunt amatori doar o perioadă de timp. În momentul în care încep competiţiile importante, ca Liga Campionilor Asiei, apar şi jucătorii profesionişti, care se cumpără pentru o lună, două, trei şi începe handbalul adevărat. Şi când am fost la Reşiţa în turneu, toată lumea se aştepta ca o echipă de amatori să fie spulberată, dar a făcut faţă şi se vede că sunt progrese.

Libanezii sunt interesaţi de handbal?

Din păcate, din punct de vedere al spectatorilor nu prea există interes. Sunt însă oameni care au început să investească în handbal, să facă echipe de club puternice, să înceapă să investească în echipe de copii şi juniori. Peste maximum zece ani veţi auzi de o echipă naţională a Libanului puternică. Cu o săptămână înainte de meci vezi echipe compuse numai din amatory, care îşi dau cu stângul în dreptul, şi la meciul oficial apar nişte jucători de mare valoare din Europa, din Bundesliga sau din campionatele Germaniei, Franţei sau Spaniei.

Mai sunt antrenori români care au antrenat în ţările arabe, în special echipe de fotbal. Nu toţi au avut experienţe foarte plăcute.

Libanul este complet diferit de celalalte state, cum ar fi Arabia Saudită, Iran sau Bahrein. Sunt 60 la sută musulmani, 40 la sută creştini, iar viaţa e asemănătoare cu cea europeană. Temperaturile nu sunt foarte ridicate şi în aceeaşi zi poţi să faci plajă la Marea Mediterană, iar seara să schiezi. La aproximativ o oră de mers, la 2.000 de metri altitudine găseşti zăpadă. Este o ţară foarte frumoasă. Din păcate, nu prea sunt turişti, probabil din cauză că se spune că e o ţară nesigură. Eu nu am simţit acest lucru. Sunt însă şi aici nişte reguli destul de stricte.

Vă mulţumesc!

• Tweet
• Pin It