Despre una, despre alta

O femeie în vârstă de 74 de ani, în urma unor dureri la sân se prezintă la medicul de specialitate. În urma examinărilor preliminare, un diagnostic pe care nu vrea să-l audă nimeni: suspectă de cancer, gradul trei. I se prescriu analize suplimentare. Fonduri nu sunt decât mai la vară, așa că este programată după 20 iulie. Repet, vorbim de suspiciune de cancer. Femeia a cotizat o viață la sistemul public de sănătate. La privat i s-a spus că poate veni și în dimineața imediat următoare. Are nevoie și de un RMN. La stat iarăși o apucă nu vara, ci toamna. La privat se duce peste două zile. O altă femeie a fost perfuzată zilele trecute pentru o afecțiune nu tocmai critică. A făcut alergie și a intrat în șoc anafilactic urmat de deces. Bineînțeles că femeia este vinovată. Că ar fi venit cu alergia în poșetă și personalul medical, manierat, nu a căutat-o în poșetă. Vrem nu vrem, asistăm la prăbușirea sistemului public de sănătate. Între timp, răsar mai ceva decât amaneturile și jocurile de noroc, clinicile private. Mai ales pe investigații primare, după care cazurile sunt ,,vărsate” sistemului public, unde cheltuielile sunt mari și cam nedecontate. Din ce în ce mai multe clinici, cu contracte cu casa de asigurări de sănătate. O fi bine, o fi rău, pe termen lung om vedea. Cert este însă că, fenomenul nu are absolut nicio legătură cu asigurarea dreptului cetățenilor la sănătate, garantat de Constituția României.

Citesc recent un sondaj Eurostat pe tema posibilității tinerilor de a se rupe de casa părintească și a-și întemeia propriul cămin. Sunt afișate procentele celor ce deși nu mai sunt de mult minori, locuiesc împreună cu părinții. Cei revoltați i-ar face pe loc căpușe, paraziți, putori etc. Ia să stăm puțin și să ne raportăm la Reșița. Un tânăr angajat este cu siguranță un mare norocos dacă lucrează pe un salariu net de peste trei mii de lei. Fie el muncitor sau intelectual. Asta înseamnă șase sute de euro. Și-acum, să vedem de ce stă el cu mama și cu tata. Presupunem că nu este căsătorit. Prețul unei garsoniere este de pe la vreo zece, 15 mii de euro, până la 30, 35 de mii. De unde are tânărul acești bani? Face credit? Faliment. Plătește chirie? Sensibil pe acolo. Și atunci, care este rezolvarea? Desigur că este mai ușor să te vaiți că-ți pleacă tinerii din țară, decât să găsești soluții. Cu ce îi ajută acum statul, pentru a-i opri de la exod? Aștept răspunsuri, că tot avem un an electoral.