Despre tăcere

Dacă îmi aduc bine aminte, îndemnul la tăcere, de multe ori imperativ, a venit de la mama și de la tata, în timpul interminabilelor crize de nou născut și ceva mai apoi, până la instalarea memoriei.

Ai crescut și ai mers la grădi. La masa de prânz, urării de poftă bună a tovarășei educatoare noi răspundeam cu mulțumim și la masă nu vorbim! De mici eram învățați cu tăcerea. Nu aveam voie să răspundem criticilor adresate de adulți. În clasele primare, gimnaziu și liceu, dacă profesorii nu ne puteau ține cuminți (tăcuți) prin tact pedagogic, o făceau cu liniarul, bățul, cojile de nuci, statul la colț sau cu trasul de perciuni și palme peste cap sau ceafă. Eram educați să tăcem în fața superiorului. Nu aveam dreptul de a ne apăra. Ți se aducea sentința și singurul tău drept era să taci.

Cu trecerea anilor, ți se punea cravata roșie la gât și mai apoi ți se făcea carnet de utecist. Trebuia să te bucuri. În ciuda faptului că la liceu fiind, începusei să cunoști și să deslușești abureala cu decăderea sistemului capitalist și măreția celui socialist. Doar am crescut într-o regiune în care la două, trei case, fiecare avea o rudă sau un prieten ce trăiau din plin decadența occidentală. Cotizai cu 50 de bani la UTC și tăceai. Nu aveai dreptul să refuzi sau să pui întrebări. Taci și vezi-ți de treabă!

A venit 1989. Atunci, toată tăcerea acumulată a erupt într-un vulcan ce avea să fie stins de nemernicii și jigodiile ce au acaparat puterea. Hiene flămânde ce nu au avut curajul să vorbească, au tăcut și au lins regimul anterior, acum deveniseră eliberatorii poporului român. Popor care s-a prins de șmecherie și a încercat să vorbească în 1990, 1991, 1992 etc. Nu se mai putea ca toată lumea să tacă și doar să asculte și să execute. Dar, gunoaiele politice au purces la a impune tăcerea cu organele de miliție, cu cele de securitate, cu infiltrați dar și cu lămpile, bastoanele și vagonetele pline cu antracit ale minerilor. O zi, două, o lună poate, a fost tăcere. Apoi, zarva s-a pornit din nou. Pentru că poporul ăsta pe care mulți îl blamează, nu e prost. Câștigase în decembrie 1989, dreptul de a nu mai tăcea. Și ținea cu dinții de el. Dar, cu timpul, nemernicii au adoptat o altă tactică. Lasă-i să țipe, zarurile sunt la noi. Sau, odată cu împărțirea lui Ceaușescu pe UAT-uri, dacă nu taci, ți-ar fi foarte greu ca familia ta să aibă o sursă de venit etc.

Așadar, până în 1989 tăcerea era impusă pe bază de dictatură. Acum, este (auto)impusă pe bază de supraviețuire. Și închei aducîndu-vă în atenție cazul Navalnîi. A refuzat să tacă. Va fi un erou? Va fi trecut în istoria Rusiei ca un mare erou? Va mai vorbi cineva despre el peste doi, trei ani? Cert este că el nu mai este, familia sa este distrusă, sistemul a câștigat. Ce facem, trăim sau tăcem?

• Tweet
• Pin It