Despre regi, domnitori și voievozi, numai de bine!

În mai toate manualele de istorie din ultimii optzeci de ani, voievozii noștri, domnii Țărilor Române, regii dacilor și mai apoi cei ai românilor sunt descriși ca oameni cumsecade, drepți, blajini, iubitori de țară, de tradițiile culturale strămoșești, prieteni la cataramă cu „râul, ramul” și alte elemente naturale de acest fel, oameni care nu ar fi fost în stare să omoare o muscă sau un țânțar, darămite un roman, un leș, un tătar, un ungur ori un turcalete veniți să le cotropească pământul scump.

Până și împărații din basmele lui Ispirescu, creați după chipul și asemănarea lor, purtau în inimi bunătatea și empatia, dragostea și înțelegerea față de norodul pe care îl conducea cu înțelepciune. Și pentru că erau bine pregătiți tactic, dar mai ales din punct de vedere fizic, chiar dacă nu existau sălile de forță din ziua de astăzi, mereu ieșeau biruitori, prin procedeul clasic din acele vremuri, când, după o luptă scurtă, dar eficientă, își băgau vrăjmași în pământ până la gât, apoi scoteau repede paloșele din teacă și le tăia capetele. Și uite așa, cu astfel de fapte de vitejie am copilărit și am trăit atâta amar de vreme de am fost convinși că noi românii suntem cei mai buni, drepți și cinstiți și viteji de pe fața pământului.

Și toate astea, pentru că n-a venit nimeni, nici măcar un istoric, să ne spună pe șleau: „Bă, fraților, stați așa, și nu credeți în toate prostiile ce s-au scris până acum. Că la urma, urmei și ei au mai și greșit, că oameni au fost, nicidecum sfinți. Că unora le-a plăcut mai mult șprițul decât apa, altora mai mult hangițele decât femeile ce le aveau acasă, că unii își mai altoiau din când în când consoartele cu care făceau o târnă cu plozi…” Dar pentru că nu ni s-a spus, am făcut ochii cât cepele alea de juma’ de kil din supermarket când am citit într-o cronică „pe bune”, mai există și așa ceva, despre ororile la care s-a dedat Ștefan cel Mare într-o incursiune făcută în ținuturile Podoliei și Galiției.

A trecut prin foc și sabie tot ce a întâlnit în cale: „Ștefan, voievodul Moldovei, a făcut acolo mare distrugere şi prădare şi a dus în țara sa multe mii de suflete şi averi mari.”, scria un cronicar neamț câțiva ani mai târziu. În timp ce Grigore Ureche, moldovean get, beget, a consemnat în best-seller-ul său „Letopisețul Moldovei: „Mulţi oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000. Mulți de aceia au aşăzat Ştefan vodă în ţara sa, de şi până astăzi trăiaşte limba rusească în Moldova, ales pre unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiescu ruseşte”.

Nu e normal și este regretabil, dar se mai întâmplă și din astea. Poate că și lui, săracul, i se umpluse paharul să asiste la nelegiuirile unora și altora. S-o fi săturat să tot vadă cum veneau ba tătarii, ba leșii, ba spahii, ba chiar și ungurii din Transilvania să le pângărească ogorul, poteca, tradițiile și femeia rămasă acasă singură. Și poate pentru toate astea a făcut ceea ce consemna inclusiv Grigore Ureche, că altfel, domnitorul Moldovei a fost un om cumsecade, drept, cinstit și milos până la Apus de Soare, când, potrivit altor scrieri, a plecat să se odihnească puțin.

• Tweet
• Pin It