Despre muzică, emoție și jertfă: Interviu cu dirijorul Radu Popa la Caransebeș

„Dunărea albastră” a lui Strauss își unduiește ultimele acorduri. Aplauze în sală, aplauze pe scenă. Publicul se ridică în picioare, ca și cum ar dori să mai trăiască o dată „povestirile din pădurea vieneză”, pe unde ar mai zburda și sufletele în cânt. Sau ca și cum ar mai invita sufletul la un vals, o polcă sau un „Dans ungar”. Aceasta este „Fala României”, mândria de a avea cultura muzicii clasice ca o carte de identitate a națiunii și de a avea artiști care ard în pasiunea lor, renăscând, iar și iar, din foc și cenușă, oferind, pe altarul cultural al țării, jertfe de preț, ființa întreagă a artistului.

„Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, muzica clasică? Cum ați defini-o?”

„Felul meu de a mă exprima.”

În fiecare gest, în fiecare mimică, în felul de a rezona cu publicul și de a dirija atât artiștii, cât și audiența, maestrul Radu Popa nu face altceva decât să se exprime. Artistic, elegant, dar cu forță, determinare, pasiune.

Privindu-l pe scenă, îl cunoști. Armoniile muzicale, notele, pauzele, tot ceea ce dirijează sunt altfel de cuvinte, sunt acele cuvinte care scriu cel mai bun interviu. Noi am încercat să cuprindem în cuvinte ceea ce dirijorul permanent al Filarmonicii Banatul din Timișoara a spus prin muzică la Concertul de Anul Nou de la Caransebeș.

„Oare mai este acest mod de exprimare înțeles și apreciat?”

„Depinde dacă cei din jur realizează că muzica cultă este un accesoriu obligatoriu al igienei spirituale. Trebuie să avem grijă și de spirit, că de trup avem grijă. Muzica cultă, pentru că eu nu îi spun clasică, îi spun cultă, reprezintă un accesoriu obligatoriu al igienei spirituale.”

Poate acesta a fost motivul pentru care am plecat mai liberi, mai fericiți de la concertul de Anul Nou. Muzica a păstruns în spiritul nostru, curățându-l, despovărându-l, arătându-i noi direcții pe care trebuie să le urmeze în noul an. Am făcut ceea ce maestrul dirijor numește a fi o „igienă spirituală”, căci nu doar trupul trebuie să fie curat, ci și sufletul.

„ Este lăudabil și remarcabil faptul că, la Caransebeș, se organizează astfel de evenimente, și nu în scop electoral. Chiar discutam cu inimoasa Loredana Rădescu și cu primarul, care mi se pare că face lucruri foarte faine la Caransebeș. Ne dorim ca, în viitor, să propunem astfel de evenimente pentru o masă mai mare de public. Sala Casei de Cultură, care este foarte cochetă și foarte frumoasă, se adresează unui număr restrâns de auditori. Sunt convins că, în Caransebeș, sunt mulți oameni care și-ar dori să participe la un «act de igienă spirituală» de genul ăsta.”

Dirijorul Radu Popa a adăugat faptul că își dorește să revină personal la Caransebeș pentru a identifica un spațiu mai generos publicului, Caransebeșul fiind orașul care are nevoie de mai multe astfel de evenimente.

„Atâta timp cât este un oraș care nu beneficiază de instituții de spectacole care să aibă stagiuni permanente, normal că un eveniment sau două evenimente de genul acesta sunt primite cu mare bucurie, fiind o cerere mare.”

„Spuneți că orașul nostru are nevoie de astfel de evenimente. Dar cum vi se pare că rezonează publicul caransebeșean cu muzica clasică?”

„Primul contact al meu cu publicul din Caransebeș a avut loc în jurul anului 2010, dacă nu mă înșel. Am avut atunci, împreună cu Filarmonica Banatul, doi sau trei ani la rând, concerte de Anul Nou și alte concerte la Caransebeș. După câțiva ani de pauză, mă bucur foarte mult că, de anul trecut, am reluat această colaborare. M-a bucurat interacțiunea cu publicul caransebeșean mai ales la concertul de anul trecut, din luna august, unde am simțit căldura publicului.”

În luna august, dirijorul Radu Popa a transformat Amfiteatrul din Parcul Teiuș, alături de orchestra Camerata Extravaganza și de soliștii Irina Sârbu și Mihai Bisericanu, în scena muzicii de altădată, fiind o călătorie în timp și spațiu, la vremea în care Parcul Teiuș era stațiune, iar muzica de altădată era muzică de calitate.

Tot despre muzica de calitate, sau cultă, așa cum o intitulează dirijorul Radu Popa,  a fost vorba și la concertul de Anul Nou, unde maestrul a adus în atenția publicului și o lucrare a unui compozitor timișorean, Ion Ivanovici, mai cunoscut ca Iosif Ivanovici, „Fala României”.

„Anul 2025 a reprezentat 180 de ani de la nașterea compozitorului Ion Ivanovici. El este timișorean, născut și botezat în Timișoara, șef al Garnizoanei de Muzică Militară de la Galați. Noi cunoaștem numai celebrele „Valurile Dunării”, în rest, nu. Este o salbă întreagă de lucrări care concurează cu lucrările lui Johann Strauss și am putea avea un concert extraordinar numai cu muzica sa.”

„Ați subliniat faptul că s-ar putea organiza un concert numai cu lucrările lui Ivanovici, adăugând însă faptul că acest fapt nu e posibil. Din ce cauză?”

„Există o reticență cauzată de puțina aplecare a informării culturale. Am propus autorităților să organizăm un astfel de concert la Timișoara și nu s-a făcut. «Fala României» a fost cântată, pentru prima dată, la Novi Sad și Zrenjanin, cântată cu Filarmonica de la Zrenjanin. Mi se pare o pată pe obrazul cultural al României. Creația lui cuprinde dansuri, cadrile, polci și marșuri. Sunt extraordinare, Dobrinescu a găsit aceste partituri, care au fost scrise pentru pian. El le-a luat și le-a aranjat pentru orchestră.”

„Am aflat că și dumneavoastră aveți compoziții proprii.”

„Compozițiile mele proprii au rămas la stadiul de lucrări de sertar din studenție. Am făcut aranjamente ale diferitelor lucrări, dar compoziții proprii nu am mai scris din vremea studenției.”

„Nu e târziu nici acum să le scoateți din sertar, maestre…”

Râde. „Vedem!”

Atunci când muzica este o formă de exprimare, poate spune cele mai frumoase povești. Sau poezii, căci muzica poate fi și o altfel de poezie, nu-i așa? Nu întâmplător amintim de poezie. Dirijorul Radu Popa este nepotul poetului Radu Gyr.

„Așa cum am văzut la Concertul de Anul Nou de la Viena, oamenii au tendința să nu mai privească la talent și la rodul acestuia din cauza prejudecăților. Faptul că sunteți nepotul poetului Radu Gyr v-a influențat cariera?”

„Sunt convins că parcursul meu este presărat cu influențe datorate faptului că sunt nepotul lui Radu Gyr. În ultima vreme, și eu sunt interzis. Pe mine mă onorează faptul că numele bunicului meu este asociat cu persoana mea. Sunt onorat că pot suferi pentru numele bunicului meu, pentru că bunicul meu a suferit pentru poporul român și pentru Dumnezeu. Oamenilor de astăzi le lipsește organul despre care vorbesc eu și despre care vorbea Petre Țuțea, să înțeleagă ce înseamnă onoarea prin suferință și să suferi pentru un principiu, pentru neamul tău, pentru tradiții, să suferi pentru educație, pentru cultură, pentru credință. Nu e puțin lucru, dar e onorant. Așa că, față de ce au trait oamenii aceștia în pușcăriile comuniste, ce mi se întâmplă mie și altora ca mine, nu e nimic. Eu sunt în libertate, mă pot bucura să îmi văd fetițele. Bunicul meu nu a văzut-o pe mama 20 de ani.”

„Cum vi-l amintiți pe bunicul dumneavoastră?”

„Mi-l amintesc cum mergea cu mine la plimbare și nu era o persoană foarte înaltă, dar îmi părea foarte mare. Îmi amintesc că îmi spunea povești și era extrem de afectuos, de drăgăstos cu mine.”

Dacă bunicul Radu Gyr își scria sentimentele și trăirile în poezie, nepotul Radu Popa își exprimă sentimentele prin muzică, onorat de rădăcinile sale și de asocierea cu numele poetului temnițelor comuniste, chiar dacă această asociere i-a adus și lucruri mai puțin plăcute, afirmând cu mândria omului care mânuiește cu artă bagheta dirijorală, că: „Talentul meu și ceea ce știu eu să fac nu îmi poate lua nimeni!”

• Tweet
• Pin It