Despre filosofie, cu Liiceanu în Timișoara importantă

Filosoful a împlinit ieri, 23 mai, vârsta de 82 de ani și în Aula Magna a UV Timișoara a susținut o conferință despre „Scrisoare către Dorothea”, ultima sa carte.

Gabriel Liiceanu este departe de a-și arăta vârsta. A sosit cu o întârziere de vedetă apoi și-a intrat direct în rol, acela de a se juca cu mințile spectatorilor. Rolul de moderator al profesorului și criticului Mircea Mihăieș a fost unul pur formal. Filosoful știe să-și facă treaba, este singur capabil să țină sala în mână cu un arsenal de trufie studiată și exersată, cu picături de umor și de fapt cu tot ce vine din specia lui de intelectual de rasă.

Surpriza serii, a lui Liiceanu și a noastră, a fost aceea că deși am fost chemați să auzim lecturi în premieră dintr-un volum ce sta să apară, acesta, cartea adică, ne aștepta deja tipărit, ca o surpriză din partea tipografilor. Iar preț de aproape două ore am ascultat și încercat să înțelegem ce a vrut Liiceanu să ne spună prin „Scrisoare către Dorothea”. De fapt, pe parcursul monologului liicean, de mai multe ori am fost asigurați de către autor, în mod explicit sau intuit, că el scrie pentru oameni care au terminat liceul pe bune. (Adevărat, în sală se aflau aproape exclusiv oameni care au terminat liceul în anii 80-90 și nu anul trecut!)

Opinia mea este că, în ordinea cronologică a expunerii acestora, conferința lui Gabriel Liiceanu, în același timp o lansare a unei cărți care, poate, va fi monumentală, s-a vorbit despre două teme. Eu n-am să-mi permit să comentez ceva din carte, mai ales că ieri am văzut-o pentru prima oară, așezată pe masa volantă a librăriei celor două bufnițe.

Tema erotismului care-și are originea în scris

Filosoful pare a fi obsedat de a ne explica de ce. De ce, de exemplu, a pus cărții sale subtitlul „Breviar de idei îndrăgostite” și cât s-a chinuit să-l găsească. (Cred că acesta este și rolul filosofilor în viața noastră, să ne spună, să ne explice și să ne îndrume!.:.) Însă, scriitorul Gabriel Liiceanu ne dovedește că este la fel ca noi ceilalți, cei din specia umană comună, căci într-o proză scrisă acum vreo 40 de ani, nu mai rețin eu când, el povestește despre un băiat care s-a îndrăgostit de o colegă de clasă. Or, pentru a-și celebra dragostea, pentru a o face veșnică, cei doi decid să moară împreună.

Și-au pregătit o moarte regală dacă am putea spune așa, să adoarmă într-o cameră plină cu flori de crin. Mirosul puternic al florilor i-ar fi ucis peste noapte. Doar că, probabil dintr-o răzgândire tipică adolescenților, ea, fata, nu mai vine! Iar el, băiatul a fost supus unor întrebări cumplite. Ce să facă acum, să moară singur!? „Ce bine că n-am murit atunci!” mărturisea peste ani el, autorul, băiatul, căci nu s-ar mai fi întâlnit cu ideile sale!

De fapt, mi se pare că fiecare dintre noi, și-mi pare rău de cei care nu, au trecut prin drame de acest gen când, la pubertate, din cauza iubirilor neîmplinite sunt pe cale de a-și lua viața. De aceea, spun eu, Gabriel Liiceanu este asemeni nouă, muritorilor obișnuiți. Liiceanu se va schimba însă când va începe să cocheteze cu filosofia. Căci odată cu înțelegerea întrebărilor fundamentale, ei, filosofii, se vor chinui să găsească răspunsuri și, evident, să ne chinuiască și pe noi!

Capcana erotică a scrisului

Așa a spus Liiceanu, că întreaga operă a lui Emil Cioran este o capcană erotică! Scriitura filosofului a trezit o imensă pasiune într-o nemțoaică din Koln, pe la începutul anilor 80, o anume Friedgard, astfel încât ea decide să meargă la Paris, unde locuia el, și să se întâlnească. Gabriel Liiceanu ne explică fin resorturile acestui amor (poate) imposibil, căci el, Cioran, avea atunci 70 de ani iar ea 35! Ceva ce numai în cărți poți găsi.

Dealtfel, Gabriel Liiceanu ne și sugerează că unul din resorturile scrierii acestui volum a fost și iubirea aceasta a lui Cioran. Unică și de neegalat. Și ne explică modul în care marea dragoste se sfârșește când ajunge în etapa carnală. Și nu pentru că nu s-ar fi consumat fizic, ci pentru că ea, Friedgard, s-ar fi simțit manipulată. Ea vedea altfel iubirea, ca pe ceva metafizic, Liiceanu a folosit un cuvânt în germană pe care eu nu-l rețin.

Oricum, Cioran decide despărțirea amoroasă. Iar Gabriel Liiceanu ne supune pe noi, cei din Aula Magna de la UVT, demonstrației în continuare că scrisul poate induce un erotism fără limite. Și ne mai dă câteva exemple, dintre care merită amintit cel al scriitorului Mihail Sebastian. Un ins gârbovit, șters și imposibil de iubit în condiții normale (zic eu, despre autorul „Accidentului” meu favorit), dar care avea o scriitură ce făcea furori printre damele epocii interbelice. Și care aveau un realmente un șoc când îl vedeau în realitate! Dar n-aveai cum să nu te îndrăgostești de Mihail Sebastian dacă citeai ceva scris de el!

Ideile care ucid

Cred că aceasta este a doua față a conferinței lui Liiceanu, întocmai ca la medaliile valoroase: folosirea ideilor! Modul în care acestea se transmit în lume (ele pleacă totuși de la filosofi!) determină evoluția umanității. De exemplu, o observație lucidă a lui Liiceanu e aceea că 48% din statele lumii (nu știu de unde are această cifră) se guvernează după ideile lui Montesquieu. Respectiv cele care se referă la separația puterilor în stat. (Și pe care încă ne străduim și noi să o implementăm.) Cele mai importante țări unde se aplică sunt SUA și Franța…

Atunci când au apărut filosofi cu idei toxice s-au produs și mari deranjuri universale. Vezi ideile lui Nietzsche de supraom, de voința de putere și nevoia de a domina lumea slavă! Puse în practică de oameni ca Hitler și Mussolini. Sau Lenin, un criminal notoriu care a adaptat ideile lui Marx pentru Rusia sovietică.

„Vedeți dvs ce se întâmplă în zilele noastre!? Totul este o consecință a aplicării unor idei filosofice…” (Nota mea: se referea probabil la conceptul celei de-a treia Rome, cel în justificarea căruia Moscova se vrea stăpâna lumii.)

Nevoia de filosofi

Conferința s-a încheiat în mod evident filosofic: „Cine sunt filosofii? Avem noi nevoie de ei?” Răspunsurile au fost pe măsură, putem trăi foarte bine și fără ei, material vorbind, dar viața ne-ar fi goală. Probabil. Sunt filosofii buni la ceva!? (!?)

Mi se pare că un răspuns foarte bun a venit din public. Cineva a întrebat dacă puberul care a vrut să se sinucidă în mirosul crinilor a existat în realitate, este corect să vorbim despre astfel de lucruri? La care Liiceanu a răspuns: „Ei nah, am vrut să spun și eu că în adolescență am fost îndrăgostit nebunește! Știți cum e, în literatură este permis orice!…”

Filosofii au o problemă: nu pot trăi dacă nu înțeleg de ce…

• Tweet
• Pin It