Despre buling sau cum m-a vindecat mama lui Duți de aceste apucături

Ne adaptăm în zilele de azi la o avalanșă de schimbări în viețile noastre. Unele de esență, altele doar redefinite prin englezisme. Aș vrea să vorbesc astăzi despre buling. Așa îi spune astăzi hărțuirii. Se vorbește foarte mult despre fenomenul de buling ce a luat amploare în școli. Dar, dacă îmi amintesc eu bine, și acum vreo cincizeci de ani și ceva aveam de a face cu fenomenul. Pe de altă parte, este ceva axiomatic să declari că copiii sunt a priori buni dar, societatea îi strică. O mai mare prostie ca asta nu cred că poate fi decât zicerea aceea cu nașterea tuturor cu șanse egale. Din contră, societatea îi dresează și îi vindecă sau, aproape îi vindecă în cele mai multe cazuri.

Nu vă sunt familiare scene cu copilași ce toarnă lopățici de nisip în capul partenerilor de joacă? Bătaia pe o portocală, banană, orice aliment sau obiect al altuia? Țipetele și plânsetele isterice provocate de leagănul pe care el sau ea ar fi vrut să-l folosească dar alt copil a fost mai iute și l-a ocupat? Chit că mai erau libere în parc cel puțin vreo două. Cearta pe o jucărie pe care o vor toți și proprietarul nu vrea s-o împartă? Avem din copilărie o agresivitate ce cred că poate veni doar din gena noastră de hominizi.

Adulții încearcă să potolească aceste porniri ale odraslelor în virtutea evoluției societății înspre crearea unei lumi mai bune, empatice, cu aplecare înspre nevoile fiecăruia pentru a dovedi că suntem diferiți față de animale și ne folosim predominant creierul, nu instinctele. Din păcate, cu toate eforturile depuse, bulingul rămâne. Și nu este o pricopseală de modă nouă. Nicidecum. După cum scriam la început, fenomenul a fost prezent în toate generațiile. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte dar, în toate clasele erau grasa sau grasul, aragazul cu patru ochi, prostul sau proasta clasei etc.

Nu cred că există vreun fost copil care să nu fi fost ținta bulingului sau să fi procedat el la buling în relația cu alți copii. Unii din cei din urmă s-au vindecat, alții nu. La fel ca victimele lor. Cum m-am vindecat eu? Prin anii 70-80 eram o mulțime de copii cu vârste apropiate, ce locuiam cu toții în vreo 50 de case, cât avea străduța copilăriei de la Caransebeș. Printre copii era și Duți. Ținta glumelor noastre de prost gust. Duți era cam bolnăvicios și mama lui îi dădea să poarte căciulă încă de toamna. În toiul unui joc, i-am smuls căciula de pe cap și am aruncat-o pe acoperișul unei case. În hohotele de râs ale găștii.

El s-a dus acasă plângând și a venit cu mama lui. Nu vreți să aveți de a face cu o mamă căreia i-ai rănit băiatul. Și acum, când scriu, văd ochii mamei lui Duți care, cu un tact deosebit, nu a țipat la mine, nu m-a pălmuit, doar m-a dojenit, întrebându-mă de ce nu fac asemenea gesturi cu copii mai sănătoși ca fiul ei. O rușine ca atunci nu prea îmi aduc aminte să-mi mai fi fost vreodată. Am auzit că Duți ar fi acum preot sau călugăr. Oare ne-o fi iertat și pe noi, copiii de pe stradă pentru răutățile ce i le-am făcut?

• Tweet
• Pin It