CM Bocşa, înainte de faliment. Şi Guvernul României, acum!

Echilibrul dintre venituri şi cheltuieli, într-o societate, într-o firmă şi în casa fiecăruia dintre noi, este esenţial pentru sănătatea financiară a respectivei entităţi. Pentru a înţelege mai bine acest concept, cred că este nimerit să vă dau un exemplu trăit de mine prin anii 1993-1994 şi următorii.

În acei ani eram, printr-un concurs de împrejurări, şef Serviciu Management la regretata uzină constructoare de maşini CMB SA Bocşa. Tocmai fusese adoptată o lege care stipula faptul că anual urma ca partenerii sociali, adică administraţiile întreprinderilor şi sindicatele, să treacă la negocierea contractelor colective de muncă. Prin acestea se prevedeau drepturi şi obligaţii ale părţilor referitor la condiţii de muncă, încheierea contractelor individuale de muncă, programul de muncă precum şi drepturi salariale şi sporuri.

Dacă negocierile erau facile pentru orice alte drepturi, cele pentru salarii erau dificile. Administraţia căuta să coreleze salariile cu ceea ce se putea acorda conform contractelor şi comenzilor în derulare, iar sindicatele căutau să obţină un salariu cât mai mare pentru oameni. Desigur că un salariu cât mai mare era de dorit şi pentru noi, „reprezentanţii patronatului”, căci şi noi ne luam banii tot de la uzină. Aveam totuşi un avantaj: discutam cu oameni deştepţi, cum erau liderii de atunci ai sindicatului, Octavian Comănici şi Petru Lighezan. Eram în echipă cu ec. Ion Tiutiucă, contabilul şef, cu ec. Toni Mânzat, şeful Serviciului Financiar, şi cu directorul general, Ion Pricăjan.

De la venituri şi cheltuieli, la salarii

Trebuia să luăm hotărâri importante, de soarta cărora atârna şi soarta uzinei. Ce ne-am gândit? Hai să acordăm sindicatelor toate solicitările! Au venit cu o creştere a salariului de 30%. Am fost imediat de acord! Sindicaliştii au rămas înmărmuriţi! Am pus însă o condiţie: „Dragii noştri, nu mai suntem de stat – eram deja în capitalism –, hai să vedem de unde bani de salarii şi bani pentru toate celelalte cheltuieli, materii prime, energie etc.. Noi acum facem atât producţie marfă lunar, pentru fondul de salarii avem circa 30% din această sumă. Ca să realizăm o creştere de 30% a fondului de salariu, trebuie ca producţia marfă să crească cu cel puţin 31%, pentru ca uzina să nu intre în colaps sau în faliment“. Au înţeles!

Ei, aici era problema: cum să facem ca producţia să crească cu 31%? Avem contracte pentru această sumă? Avem suficiente resurse să susţinem această creştere? De cele mai multe ori era clar că NU avem. Concluzia o trăgeau chiar ei: nu putem susţine o creştere a fondului de salariu cu 30% în acel an. Desigur că erau şi soluţii intermediare, să creştem fondul de salarii cu 20% şi să creştem salariile individuale cu 30%, dar unii oameni trebuiau să plece din uzină. Trebuia discutat ce se poate şi ce nu. Din acel moment am avut în sindicalişti parteneri adevăraţi în conducerea uzinei. Din păcate, după anul 1998 a fost schimbată (politic) conducerea administrativă a uzinei, astfel încât aceasta a intrat în insolvenţă şi în faliment.

De la salarii, la venituri şi cheltuieli?!

Am punctat acest exemplu pentru a reliefa ce se întâmplă şi la nivel naţional. Salariul minim în plată a fost crescut în 2017 după noul plan de guvernare PSD de la 1250 la 1450 lei, iar acum, în 2018, la 1900 lei. Creşterile nu au fost discutate cu nimeni. Nu au fost făcute studii de impact. Oamenii de afaceri au trebuit să crească de fapt toate salariile din unităţile lor, dar nimeni nu i-a întrebat dacă este posibil acest lucru, astfel încât unii au putut face faţă, alţii – nu. Oricum, salariile bugetarilor au fost crescute într-un grad mult mai mare.

Conform execuţei bugetare pe anul 2017, publicată de Ministerul Finanţelor, cheltuielile de personal la nivel naţional au crescut cu 22% faţă de anul precedent. Finanţele spun că acestea au fost determinate de majorările salariale acordate în a doua parte a anului 2016, respectiv aplicarea, începând cu luna august 2016, a prevederilor O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Toate bune şi frumoase. Consecinţele? Creşterea masei monetare, creşterea sumelor disponibile la populaţie pentru consum. Adică, oamenii au avut mai mulţi bani şi atunci ei au dat năvală la cumpărături! Desigur, nu e un lucru rău, aceasta a avut şi consecinţe bune: a crescut cererea, a crescut consumul, stimulând creşterea economică, un lucru real. Problema este că pe piaţă nu se prea găsesc mărfuri româneşti! Chiar nici mâncare nu este destulă pe piaţă, importăm anual produse alimentare de circa 2 miliarde euro. Ce să mai vorbim de produse industriale complexe, televizoare etc.?! Au crescut astfel importurile, iar dezechilibrul importuri/exporturi prezintă un deficit anual de mai bine de un miliard de euro. Desigur că acest fenomen a condus la deteriorarea gravă a cursului de schimb leu euro, ceea ce vedem şi noi zilnic. Pe acest fond a venit şi Guvernul cu programe de creştere în continuare a cheltuielilor sociale, fără a face în mod real şi o creştere a cheltuielilor pentru investiţii, adevărată sursă pentru dezvoltarea viitoare a ţării.

Desigur că acest tablou nu este acum în culori trandafirii! Trebuie ca noul guvern să dea dovadă de maximă responsabilitate. Să facă studii de impact, să coreleze veniturile cu cheltuielile, să acorde ce se poate acorda în mod real, ceea ce suportă economia şi veniturile bugetare. Să facă investiţii în infrastructură, să atragă fonduri europene. Să apeleze la specialişti! La un Octavian Comănici, la un Ion Pricăjan. Glumesc, desigur. Dar e o glumă amară, văzând câtă lipsă de profesionalism este la vârful Guvernului.

Foto: arhivă.

• Tweet
• Pin It